Profesorii cedează!

Situația actuală a pus și pune în continuare o mare presiune pe umerii profesorilor, ai copiilor și familiilor și am văzut și la noi, dar mai ales în alte țări, o preocupare serioasă în ce privește sănătatea emoțională și mentală a elevilor de școală și a studenților din universități – școli și universități au încheiat parteneriate de colaborare cu organizații și companii care pot asigura servicii de consiliere și terapie online. Sperăm că și la noi se vor lua măsuri în acest sens și ”onorabilii oficiali” nu vor aștepta ca tot profesorii să se ocupe 100% și de consilierea și terapia copiilor afectați de izolarea forțată și presiunea unui nou mod de învățare!

Așa cum am spus la întâlnirea online de ieri, organizată de Dl. Prof. Ovidiu Pâinișoară – profesorii au nevoie de suportul școlilor pentru problemele de predare, acces, dar și de al specialiștilor în consiliere pentru a-i ajuta pe copii să depășească în bune condiții criza.

Legat de aceste subiecte și Jennifer Gonzales, fondatoarea Cult of Pedagogy vă propune astăzi un articol pe marginea căruia să reflectați.

1-Profesroii-cedeaza-1

Jennifer G.: Articolul a fost scris de o profesoară de clasa a 5-a, Jess Lifshitz. Jess s-a zbătut pentru ca învățarea la distanță să funcționeze pentru elevii ei, în același timp în care își ajuta fiica să învețe acasă – un scenariu cu care sunt sigură că sute de profesori sunt familiari. Până săptămâna trecută, Jess a izbutit să mențină totul în echilibru. Apoi, săptămâna trecută s-a întâmplat ceva care a împins-o peste limită, pe ea și pe mulți colegi ai ei (cam cum s-a întâmplat la noi cu deciziile contradictorii ale ministerului privind raportarea activității online, n.n.) Până la urmă, lucrurile s-au rezolvat de la sine, dar asta nu s-a întâmplat în toate școlile.

Dacă în oricare moment din ultimele șase săptămâni ai dat tot ce poți și lumea crede totuși că asta nu e de ajuns, articolul Jessicăi te va face să te simți auzit/ă.

good teachers know when to listen

În această săptămână am simțit puternicul efect al faptului că administratorul districtului și directorul meu au ales să-și susțină profesorii. Am simțit efectele faptului că administratorii au auzit că noi, profesorii, suntem pe punctul de a ceda și s-au interesat de noi și au lucrat pentru a înțelege unde și cum lucrăm și acea înțelegere i-a motivat pentru a face pași curajoși, a acționa pentru a ne ajuta să ținem laolaltă acele bucățele fragile pe cale de a se sfărâma.

Și vreau să vă spun asta. A fost decizia lor. Alegerea lor de a ne ajuta, iar asta nu l-a făcut pe nici unul dintre noi să se gândească, e în regulă, acum nu mai trebuie să muncim atât de mult. În schimb, ne-au făcut să resimțim un mare sentiment de ușurare (că nu suntem lăsați de unii singuri), un sentiment care ne-a permis să ne reangajăm singuri să muncim mai mult ca oricând pentru a ne susține mai bine elevii și pentru a răspunde nevoilor lor. Doar că acum suntem capabili să facem asta într-un mod în care nu mai trebuie să ne sacrificăm pe noi sau familiile noastre atât de mult.

Dar nu toți educatorii au fost atât de norocoși. De fapt, mult prea mulți nu sunt! Așa că, pentru ei, scriu acest articol. Deoarece eu cred că atunci când ne împărtășim poveștile, îi putem ajuta pe ceilalți să ne înțeleagă. Și chiar în acest moment, eu cred că lumea are nevoie să vadă că profesorii cedează (fizic și nervos, n.n.).

1-Profesroii-cedeaza-2

Săptămâna trecută, am participat la un conferință online organizată de universitate și am privit cum colegii mei plângeau atunci când am ajuns să discutăm despre modalitățile prin care putem naviga prin această lume nouă a predării online. Am vorbit despre munca pe care deja o facem și despre munca suplimentară pe care încă va trebui să o facem. Și am privit cum colegii mei profesori dezvăluie fisurile pe care cu toții le avem și pe care încercăm cu disperare să le ascundem.

Deoarece mulți dintre noi nu vrem să ne plângem. Deoarece mulți dintre noi iubesc ceea ce fac și ne iubim elevii și suntem recunoscători pentru privilegiul de a fi profesori. Și, de asemenea știm prea bine cât de repede se poate schimba lumea aceasta. Cum noi, ca țară, pare că operăm doar într-una sau două extreme periculoase atunci când vine vorba de profesori. Pare că pendulăm între povestea ”profesorii sunt eroi” și ”profesorii nu fac nici pe departe destul și noi le cerem să facă mai mult!”

Acum vreau să mă opresc aici. Înainte de a spune altceva. Pentru că știu că deja, cineva care citește aceste rânduri se gândește, ”profesorii ăștia ar trebui să fie recunoscători că au un job, atunci când atât de mulți alții nu sunt atât de norocoși.”

Înțeleg asta. Cu adevărat. Aceasta este o perioadă groaznică pentru toată lumea.

Dar iată care e problema. Sistemelor care profită de lucrătorii lor li se permite adesea să continue să profite de acei lucrători, deoarece i-au convins și pe acei lucrători și pe alții că ar trebui să fie recunoscători că au un job. Și cred că am ajuns la un punct în toată această grozăvie când profesorii trebuie să înceapă să riposteze, deoarece și noi suntem împinși spre și dincolo de limitele noastre.

portrait of depressed businessman holding head in hands

Deoarece dacă vom continua să-i împingem pe profesori să treacă de niște limite, profesorii nu vor mai putea gândi critic despre ceea ce fac/ facem pentru elevii noștri. Atunci când suntem forțați să operăm pur și simplu în modul de supraviețuire, atunci eu cred că în această situație potențialul de a face mai mult rău elevilor este mult mai mare. Și atunci când noi, ca profesori, începem să cedăm, nu se mai poate să fim cu totul acolo, în ceea ce facem pentru elevii noștri. Și de aceea acum este timpul să ne împărtășim poveștile.

Noi cedăm. Din cauză că suntem profesori.

Am văzut asta întâmplându-se în ultimele săptămâni, pe măsură ce profesorii și-au împărtășit, online și în persoană, frustrările și disperarea și strigătul, ”Asta nu este sustenabil!”

Cred că toți profesorii sunt pe punctul de a ceda. Ni s-a cerut tuturor să facem un lucru imposibil. Un lucru imposibil pe deasupra altor lucruri imposibile pe care lumea educației le cerea deja de la noi. Și mulți dintre cei care erau în lacrimi la întâlnirea de la facultate sunt aceia dintre noi care încearcă să-i învețe pe copiii altor oameni în timp ce încearcă să nu-și neglijeze proprii copii, care se presupune că și ei trebuie să învețe acasă, cu ajutorul nostru, al părinților lor. Și asta este o bătălie pierdută.

1-Profesroii-cedeaza-3

Am o fetiță. Are șapte ani. Ea este lumina vieții mele. Și, în timp ce încerc să fiu acolo pentru copiii altor oameni, sunt sigură că îmi neglijez propriul copil. Fata mea merge de la mine la casa fostului meu soț. Stă la mine pentru patru zile din cele cinci zile ale săptămânii de școală. Când este cu mine, suntem numai noi două. Nu mai există un alt adult. Nu mai are frați/ surori. Suntem numai noi două. Am renunțat să urmeze în totalitate învățarea online, deoarece încerc să lucrez cât pot de mult la citire, la scriere și la matematică printre alte lucruri pe care le fac de-a lungul zilei. În acest moment am văzut cum regresează abilitățile ei școlare fragile și mi-am dat permisiunea să consider că asta e în regulă. Trebuie să am încredere că, într-o zi, ea va învăța ceea ce are nevoie să învețe, chiar dacă acea zi nu este astăzi. Deoarece astăzi, încercăm doar să supraviețuim.

Sunt hotărâtă să o trec cu bine prin această criză și sunt hotărâtă să-i trec cu bine și pe elevii mei prin această criză. Dar, ca să fac asta, trebuie să fac niște ajustări.

Iată cum arată acestea pentru mine:

După ce o culc pe fata mea, încep alte trei-patru ore de lucru pentru școală. Mă uit la lucrările trimise de elevi, le dau feedback, răspund la mail-uri, răspund la întrebările elevilor. Munca asta prin care îmi susțin elevii și familiile lor pentru ziua următoare se întinde până la 11 – 12 noaptea.

Și, în cele două zile când fiica mea nu este cu mine, îmi petrec aproape fiecare minut cu pregătirea instruirii din zilele săptămânii următoare. Încerc să iau un curriculum care a fost croit pentru conversații și interacțiuni față-în-față și încerc să îl transfer către un forum online. Creez versiuni mai mici ale hărților care ar fi atârnat pe pereții clasei, le fotografiez și le trimit elevilor. Am creat pachete de slide-uri care modelează pentru elevi cum va trebui făcută munca pe care o să le cer să o facă în acea săptămână. Înregistrez lecții peste lecții în încercarea de a furniza elevilor mei o instruire care îi va susține pentru a merge înainte în modul în care cred că este cel mai bine pentru ei. Petrec ore înregistrând lectura cu voce tare pe care o voi posta pe platforma noastră în timpul săptămânii, deoarece eu cred că, dacă ceva poate menține unită o comunitate de oameni care sunt despărțiți fizic, este împărtășirea experiențelor de lectură. Fac toate acestea dinainte, deoarece mi-am dat seama că este singura modalitate prin care pot stăpâni toate acestea și să mă ocup de asemenea și de copilul meu.

ȘI pe parcursul săptămânii, atunci când elevii mei au nevoie de mine, găsesc o modalitate de a fi prezentă pentru ei. Am stabilit căi prin care ne verificăm unii pe alții în fiecare zi, mă uit peste lucrările pe care le fac și le las comentarii și feedback pentru a-i face să se simtă văzuți și susținuți în progresul muncii lor. Am creat multiple platforme pe care ei le pot utiliza ca să rămână în conexiune unii cu alții și am găsit căi prin care să le fac cunoscut că și eu mă conectez de asemenea cu ei, acolo. Le trimit constant email-uri elevilor și familiilor lor. Vorbesc la telefon cu părinții atunci când au nevoie de mine. Cu elevii care au nevoie de mai mult suport am stabilit sesiuni suplimentare. Am stabilit o întâlnire cu toată clasa o dată pe săptămână, în care doar ne întrebăm ce facem, discutăm și ne uităm la animăluțele lor. Deseori, fata mea se alătură acestor întâlniri (și deseori asta este partea cea mai stresantă a săptămânii noastre). Am stabilit o dată suplimentară în timpul săptămânii, când elevii mei se pot întâlni cu mine pe Zoom dacă au anumite întrebări despre munca lor și au nevoie de ajutor la asta. Și am lucrat toate astea în jurul propriului copil și al orarului pe care îl avem.

1-Profesroii-cedeaza-6

A fost atât de mult de făcut. Dar am găsit o modalitate să le fac să funcționeze. Sunt extenuată. Sunt la limita lucrurilor pe care le mai pot stăpâni. Dar le fac să funcționeze. Alți profesori au găsit propriile metode ca să facă lucrurile să funcționeze. Una din profesoare a luat cuvântul la întâlnirea noastră spunând că se scoală la ora 5 dimineața ca să-și termine munca înainte ca propriul ei copil să se scoale și înainte ca soțul ei, care are unul din acele job-uri esențiale, să trebuiască să plece la muncă. Este un mod îngrozitor de a trăi și de a preda, dar facem lucrurile să funcționeze. Am găsit căile să o facem.

Și asta e suficient.

Până ce lumea ne spune că asta nu e destul.

Din acest motiv plângem. Deoarece atât de mulți dintre noi dăm atât de mult. Ni s-a răpit timpul pe care îl dedicam familiilor noastre pentru a fi prezenți pentru elevii noștri și familiile lor. Și o facem nu pentru că am fost mandatați pentru asta, nu pentru că ni s-a spus că trebuie să facem toate lucrurile astea, o facem pentru că ne iubim copiii. Pe copiii din clase și pe cei de acasă. Acea dragoste ne-a împins să facem mai mult și, pentru mulți dintre noi, pur și simplu nu există altă opțiune.

Și apoi, suntem totuși cumva făcuți să simțim, de către lumea din jur, că asta nu este încă destul.

1-Profesroii-cedeaza-10

Câteodată acest sentiment vine dinspre media, pe măsură ce articol după articol (sau emisiune după emisiune, n.n.) detaliază problemele despre modul în care predau profesorii. Alteori, acel sentiment vine din partea părinților îngrijorați. Părinți care-și văd proprii copii chinuindu-se și sunt îngrijorați că școlile nu fac destul ca să-i ajute. Părinți care ies pe Facebook sau pe alte canale de media online și încep să discute.

Astfel încât problemele oamenilor cu educatorii sunt răspândite de media și social-media, iar alți oameni vor să le repare. Și, câteodată pare că aceste probleme sunt ușor de reparat. Să ceri încă un mic lucru profesorilor n-ar trebui să fie mare lucru. Nu-i așa?

Doar că greutatea acestor decizii nu este întotdeauna resimțită de oamenii care le iau. În schimb, deseori, ele sunt intens resimțite de aceia dintre noi care deja sunt la limita lucrurilor pe care suntem capabili să le facem și apoi ni se cere să facem un pic mai mult. Dar acel puțin mai mult se adaugă altor lucruri pe care încercăm deja să ne dăm seama cum le-am putea face. Și, dintr-o dată, simți că e imposibil. O mică cerință se simte ca și cum ar fi o cerere uriașă. Și de aici vin lacrimile. Deoarece deja suntem la limită și un lucru cât de mic ne poate împinge dincolo de acea limită.

Mult prea adesea în educație, mandatele sunt reacții rapide la probleme complexe. Ele sunt adesea încercări de a stopa rapid o problemă, înainte chiar de a-i fi acordat timpul de a o investiga – atât problema cât și modul în care ea îi afectează pe elevi și în ce moduri variate s-ar putea rezolva orice nevoie a lor care nu este îndeplinită.

Pentru că, dacă conversația este cu adevărat centrată în jurul copiilor, atunci nu ar trebui să începem cu un mandat ci, în loc de asta, cu a pune întrebări ca, ”Cum le permiți tu elevilor tăi să simtă că fac parte dintr-o comunitate? Cum lucrezi pentru a împlini nevoile elevilor și familiilor lor? Cum verifici sănătatea mentală și bunăstarea emoțională a elevilor? Cum ești prezent pentru elevii tăi?” Și abia apoi putem avea o conversație. Putem lucra împreună, ca echipă de părinți, profesori, elevi și administratori, pentru a ne gândi la miliardele de căi prin care ne putem susține elevii. Putem onora faptul că toți elevii noștri sunt diferiți și noi cu toții suntem diferiți și că nu există un unic mod corect de a face toate acestea.

Dar toate acestea sunt grele. Și sunt complicate. Pare mai ușor, câteodată, să faci o singură regulă generală și să ceri tuturor să o urmeze.

Student Overwhelmed Asking For Help

Dar ceea ce am aflat și învățat este următorul lucru – problemele complexe nu pot fi rezolvate prin simple reguli și mandate. Problemele dificile ce par să se rezolve simplu, nu sunt de fapt rezolvate de loc. Și nu m-am confruntat niciodată cu o problemă de predare mai dificilă decât cea cu care ne confruntăm acum, așa că să te gândești că există orice răspuns simplu sau un mod unic de a face asta care va rezolva problemele cu care se confruntă elevii, pentru mine pare să fie imposibil.

În schimb, mă gândesc că avem nevoie să ne acordăm un răgaz. Să luăm o pauză. Să putem avea conversații dificile. Să ascultăm care sunt realitățile pe care le trăim. Să ascultăm poveștile celorlalți. Pentru că, până la urmă, asta cred că este lucrul care a ajutat în districtul meu. Ne-am oprit. Am ascultat povestirile elevilor și părinților și ale profesorilor, directorilor și administratorilor și am folosit toate aceste povestiri pentru a obține o mai bună înțelegere. Și, dintr-un loc al unei mai bune înțelegeri, am fost capabili să luăm decizii mai bune. Și, când ne-a lipsit înțelegerea, ne-am oprit și am căutat și cerut mai multe povești.

Și bănuiesc că acesta este motivul pentru care scriu asta. Deoarece, poate, cineva va citi și asta îi va ajuta să capete o mai bună înțelegere.

Poate că este un profesor care va citi asta și se va simți puțin mai mult văzut și mai puțin singur.

Poate că este un părinte care va citi și va decide să-l contacteze pe profesorul copilului lui, spunându-i despre preocupările pe care le are, povestindu-i întâi despre problemele familiei, înainte de a le publica în media socială.

Poate că este un director sau inspector care este pe cale să ceară puțin mai mult profesorilor și va citi asta și va decide întâi să întrebe, ”Ce faci tu deja pentru a-ți susține elevii? Cum te pot ajuta să faci asta?”

Sau poate că nu. Poate că asta mă va ajuta doar pe mine. Pentru că toate sunt lucruri pe care aveam nevoie să le spun. Și asta va fi, de asemenea, de ajuns.

Sursa: https://crawlingoutoftheclassroom.wordpress.com/2020/04/28/the-teachers-are-breaking/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.