Reziliența este definită ca abilitatea individului de a se adapta corect la stres și adversitate – greutăți, necazuri, nenorociri, amenințări etc.

Stresul și adversitatea pot apare în mediul familiei, în relatiile cu alții, la locul de muncă, pot fi consecința unor probleme financiare sau al unor probleme de sănătate, printre altele.

Indivizii demonstrează reziliență când pot face față experiențelor dificile și pot trece cu ușurință peste ele. Reziliența nu este o abilitate rar întâlnită; în realitate, poate fi găsită la multi indivizi și poate fi învățată sau dezvoltată, practic, de oricine.

Recent, s-au descoperit și dovezi care arată că reziliența indică și capacitatea de a face față într-un declin rapid al stării de sănătate, chiar dacă aparent persoana pare să se simtă mai rău.

Reziliența trebuie luată în considerare ca un proces, mai curând decât ca o trăsătură pe care o ai sau nu.

Reziliența poate fi mai bine înțeleasă ca proces. De multe ori se presupune că reziliența este o trăsătură (moștenită) a unui individ, o idee care se referă în mod tipic la “rezistență”.

Cei mai multi cercetători arată acum că reziliența este un rezultat obținut de acei indivizi capabili să interacționeze cu mediul în care trăiesc și un proces care, fie promovează starea de bine, fie îi protejează împotriva influenței covârșitoare a unor factori de risc.

Acest proces poate fi o strategie de dezvoltare individuală sau poate fi obținută în cadrul unor familii, școli, colective de muncă, comunități și prin politici sociale care fac posibilă apariția acestei reziliențe a individului / indivizilor.

În aces sens “reziliența” apare când există mai mulți factori protectivi.

Acești factori joacă un rol din ce în ce mai mare astăzi, deoarece atât copiii cât și adulții sunt mai expuși la factori de risc cumulativi.