Astăzi facem o pauză de la publicarea modelelor lui Juliani ca să vă spunem o poveste cu tâlc. Povestea este scrisă de Ron Nashis, autorul unor cărți de mare succes – Clasa activă (The Active Classroom – 2008), Predarea activă (The Active Teaching – 2009) Mentorul activ (The Active Mentor9 – 2010), și cea mai recentă carte, Clasa interactivă (The Interactive Classroom – 2019). Ron Nashis a predat studiile sociale la gimnaziu și liceu, a fost coordonator de instruire și specialist în dezvoltare organizațională la școlile din districtul Virginia Beach timp de 13 ani. În această funcție, el a coordonat ateliere de lucru și seminarii la care au participat sute de profesori, directori și profesori-asistenți. În prezent conduce o companie care ajută profesorii să transforme elevii din asistenți pasivi ai procesului de învățare în participanți activi la acest proces.

Eddie s-a sprijinit cu spatele de perete, stând la pupitrul lui obișnuit, la o oră în care timpul părea că abia se târâie. Eddie era un absolvent în devenire și abia aștepta să absolve acest curs, lucru care s-ar fi întâmplat peste câteva zile, din fericire.

Acest profesor de istorie li s-a părut întotdeauna un om plăcut, dar vorbirea lui monotonă ar fi adormit și pietrele. Părea să fie încântat de sunetul propriei lui voci, o voce care avea un efect relaxant asupra lui Eddie și a colegilor lui; după doar câteva minute de ascultare, ei evadau invariabil într-un loc mai bun din mintea lor. Ziua de vineri le aducea chestionarele și, o dată la 12 zile sau cam așa, Eddie putea socoti că au parcurs un capitol sau au dat un test. El și colegii lui abordau această oră la fel cum o epavă ar fi abordat viitorul – pur și simplu sperând să supraviețuiască.

Dar peste câteva minute, Eddie urma să intre la ora de științe, care părea să se afle pe o cu totul altă planetă. Această lume rar întâlnită era una în care Eddie și colegii lui aveau mai mult control, cam la fel ca atunci când își țineau telefoanele în mână. Tablele mari din acea clasă găzduiau câte un grup de elevi, iar grupurile lucrau la proiecte variate, majoritatea proiectele proprii, sfătuindu-se unii pe alții și pe cei din alte grupuri, atunci când situația o cerea. Ei se mișcau, vorbeau, își puneau întrebări, cântăreau lucrurile, reflectau, cercetau, râdeau, împărtășeau idei, cu alte cuvinte colaborau într-un mediu sigur din punct de vedere emoțional, un mediu din care negativismul și sarcasmul fuseseră demult alungate.

Profesoara de științe a lui Eddie le mai citea ocazional câte ceva, dar aceste lecturi erau scurte și la obiect. Apoi le dădea voie să lucreze independent; ea mergea prin clasă verificând pe rând fiecare grup, punându-le întrebări și dându-le din când în când îndrumări. Dar ea nu le răspundea direct la întrebări. Făcea o pauză, se uita în altă parte și punea ea altă întrebare. Întrebările ei puteau suna cam așa, ”Care este pasul următor?” sau ”Cum știi unde te afli pe drumul tău către ținta de învățare?” Cât de diferit era acest comportament față de cel al profesorului de istorie, care îi întreba frecvent, ”Cine știe răspunsul la această întrebare?” sau “Cine-mi spune cine a învins în bătălia de la Gettysburg?”

În clasa de științe a lui Eddie fiecare elev avea un laptop, iar el și colegii lui lucrau colaborativ pentru a atinge anumite ținte de învățare. Nu existau lucruri ca eșecul la această oră. Elevii lucrau cu colegii și, dacă cineva nu înțelegea ceva, colegii lucrau cu acea persoană până el sau ea înțelegeau. Profesorul avea încredere în ei, îi încuraja și îi îndruma către standarde înalte. Aceste standarde includeau și standardele de vorbire și ascultare întâlnite, cerute la artele limbajului.

În ultimele cinci minute din ora de istorie, Eddie deja abia aștepta să urce scările către ora de științe, unde astăzi grupurile făceau prezentările pentru ultimul și cel mai dificil proiect de până acum. Profesoara de științe lucrase la începutul anului cu ei asupra abilităților lor de ascultare și vorbire și Eddie trebuia să admită că făcuse progrese mari în acest domeniu. Să vorbești în perechi, în picioare, fusese la început dificil și frustrant, dar acum ei cu toții erau obișnuiți. De-a lungul anului, în acea oră de știință, fiecare lucrase cu fiecare, iar procedurile orei deveniseră de mult rutine.

Clopoțelul urma să sune iar Eddie se întreba cum ar fi arătat ultimul lui an de liceu dacă și alți profesori ar fi făcut ce făcea profesoara lor de științe. Acea minunată profesoară de științe era excepția, nu regula în școală.

Clopoțelul l-a smuls din reverie, se pare că supraviețuise unei alte ore de istorie. Dar sus pe scări, la capătul coridorului îl aștepta o altă experiență, mai satisfăcătoare. Echipa lui urma să-și prezinte azi proiectul, iar ei erau pregătiți. Profesoara lor de științe i-a îndrumat pe elevi să studieze, dar ai deveneau astăzi profesorii pentru ceilalți.

În timpul cât am lucrat ca antrenor (coach) pentru profesori într-o anumită școală, am avut ocazia să observ elevii în mai multe împrejurări. În clasele centrate pe adult, elevii intră, se așează și încep să asculte. Aceeași copii, într-un mediu ca cel din ora de științe a lui Eddie devin jucători nu privitori pasivi. Ei devin participanți, nu doar prezenți. Ei sunt energizanți nu comatoși. Li se schimbă limbajul non-verbal, iar zâmbetul înlocuiește expresiile rigide. Râsul sincer ia locul sprâncenelor încruntate și chicotelilor sarcastice. Energia voluntară într-o oră bazată pe standarde dă naștere la sinergie, pe măsură ce elevii lucrează împreună pentru a atinge ținte de învățare clar definite.

În aceste culturi centrate pe învățăcel, rolul profesorului este diferit. ”Atotștiutorul de pe scenă” se dă la o parte pentru a face loc învățăceilor aflați într-un proces continuu de creștere, perfecționare. Elevii și profesorul sunt eliberați de stres, deoarece controlul și conformarea sunt înlocuite de limbajul învățării și de puterea lui NOI. Prosperitatea înlocuiește supraviețuirea, iar limbajul non-verbal al tuturor reflectă această schimbare de dispoziție. Pentru profesorii care au făcut alegerea să schimbe acel status quo al clasei centrate pe adult (profesor) și să-l înlocuiască cu un mediu colaborativ, orientat spre standarde, care acceptă greșeala și este prietenos cu cel care învață, toată lumea câștigă. Iar acei profesori probabil că vor rămâne mai mult timp la catedră.

În curând, Eddie va absolvi. Încă un an și gata, dar acum el înțelege cum arată o cultură a clasei grozavă. El și prietenii lui din generația iGen, împreună cu cei care urmează, merită o experiență ca cea pe care Eddie o are în acea oră de științe. Noi putem facă să se întâmple asta; este o simplă problemă de alegere. Prensky (2010) a spus că profesorilor le place să explice, iar mulți dintre ei sunt maeștri ai explicării. “Dar această metodă nu mai este relevantă, deoarece elevii nu mai ascultă. Deseori mi-a plăcut acestă expresie de la Federal Express: Poți avea cel mai bun sistem de livrare din lume dar, dacă nu e nimeni acasă ca să primească pachetul, nu mai contează prea mult” (p. 10).

Generația de azi nu vrea să fie doar prezentă. Ei nu vor să se ”relaxeze” în felul în care Eddie și colegii lui o fac în fiecare oră de istorie; ei vor să participe la propria lor învățare. Doi elevi de clasa a șasea mi-au spus că-l iubesc pe profesorul lor pentru că-i lasă să ”facă lucruri”. Clasele nu pot fi locuri pasive. Clasele trebuie să servească ca medii interactive unde elevii pot fi cu adevărat învățăcei și unde profesorii se alătură elevilor lor în procesul de învățare.

Asta începe cu înțelegerea a ceea ce Toth și Sousa (2019) ne-au reamintit, că “creierul care învață este creierul care muncește” (p. 1). Este motivul pentru care eu am învățat mai mult din istoria SUA în primul meu an de predare decât tot ceea ce am învățat în cei patru ani de facultate. Eu am fost cel care a făcut toată acea muncă, toată acea gândire. Elevii mei… ei bine, nu atât de mult. Elevii trebuie să fie angajați în propria lor învățare, iar asta începe cu dezvoltarea echipelor de învățare. În echipe compuse de elevi care au ajuns să se cunoască unii pe ceilalți și să lucreze bine împreună, ”angajamentul urcă până la cer iar elevii au ocazia să-și împărtășească gândirea, să provoace în mod respectuos gândirea colegilor lor și să-și adâncească învățarea” (Toth and Sousa, p. 1).Asta este exact ceea ce face Eddie în ora de științe, în mare contrast cu ceea ce face – sau mai curând nu face – în ora de istorie dominată de vorbitul profesorului și de curgerea informației dintr-o singură direcție.

Elevii de azi petrec prea mult timp privind la ecrane așa că le lipsesc acel gen de conversații față-în față care încurajează împărtășirea unor opinii diferite, informații noi și puncte de vedere diferite din partea colegilor lor. Profesorii care vor să-și angajeze elevii în propria lor învățare pot începe prin a crea o mulțime de oportunități pentru ca elevii să stea în picioare, să se miște, să lucreze în perechi, să râdă și să învețe în conversații simultane care le permit să facă pauză, să gândească cu voce tare și să proceseze informația. În primele mele ore eu am vorbit și ei își luau notițe pe care le-ar fi revăzut, dacă o făceau, eventual cu o oră înainte testelor. Profesorul de istorie al lui Eddie vorbea și numea asta predare.

Profesoara de științe a lui Eddie a înțeles că doar creierul care muncește învață, așa că ea și-a pus juniorii să muncească în echipe academice. Ea a înțeles ceva ce profesorul de istorie și eu, ca nou profesor nu înțelesesem. Ea a știut că nu este singurul profesor din încăpere. Elevii care-și împărtășesc gândirea în perechi și lucrează în echipe pot realiza lucruri grozave. Profesorii ar face bine să-și amintească că elevilor trebuie să li se dea voie să studieze, și că adultul din încăpere poate învăța alături de ei.

Referințe

Prensky, M. (2010). Teaching digital natives: Partnering for real learning. Thousand Oaks, CA: Corwin.

Toth, M. D. & Sousa, D. A. (2019). The power of student teams: Achieving social, emotional, and cognitive learning in every classroom

Sursa articolului: https://corwin-connect.com/2019/10/brains-that-do-the-work-do-the-learning-a-story-of-two-classrooms/