Mulțumită unei prietene de pe Facebook – Doamna Doina Popescu, consilier școlar din Constanța, am descoperit articolul de mai jos, publicat acum câteva zile în Huffington Post de Marcia Sirota – un articol care mi-a adus în minte un noian de observații pe care le-am făcut de-a lungul anilor, privind comportamentele unor părinți sau bunici oarecum diferiți de cei descriși în articolul https://creeracord.com/2017/05/28/drama-tacuta-care-ne-afecteaza-copiii-astazi-si-ce-sa-facem-cu-ea/ – părinții sau bunicii supra-protectivi (sau chiar unele bone).

Îi puteți depista cu ușurință doar privind în jur și văzând cum se comportă cu copiii pe care îi au în grijă la urcarea – coborârea din transportul în comun, în parcuri la locul de joacă, în curtea școlilor când vin să-și ia copiii acasă, în stațiunile de vacanță sau în alte circumstanțe – ei sunt cei care nu-și lasă copiii să se urce sau să coboare singuri din autobuz sau tramvai, ridicându-i în brațe, cei care le duc ghiozdanul chiar atunci când acesta nu este prea greu, nu-i lasă să se cațere, să sară, să alerge, într-un cuvânt nu-i lasă să facă mișcare mai deloc, le taie orice elan sau curaj de a încerca ceva de unii singuri, chiar dacă ceea ce-și propun nu e prea riscant. Am discutat deseori cu colegii mei despre handicapurile motorii și emoționale pe care le creează copiilor astfel de comportamente ale părinților sau bunicilor.

Dar protecția nu se oprește uneori la activitățile fizice, ci se extinde și asupra altor domenii. Acest tip de părinte sau bunic, uneori nu-i lasă pe copiii să facă nimic singuri – să mănânce, să-și încheie nasturii/ fermoarul la haină sau șireturile la pantofi, să-și facă ordine în jucării… Când vine timpul pentru grădiniță și școală sau chiar facultate, ei sunt cei care fac lecțiile sau realizează proiectele practice de școală pentru sau în locul copiilor lor.

Ei rezolvă orice problemă sau conflict, sau își feresc copilul de orice consecință a faptelor lui.

Recunosc, ca părinte grijuliu și, mai ales, ca bunic e uneori destul de greu să nu cedezi tentației de a fi prea grijuliu sau săritor. De ce nu e bine să fii astfel și de ce e bine să te abții, veți descoperi în articolul despre care v-am vorbit.

Părinții-elicopter cresc copii care nu se pot angaja

În zilele acestea se vorbește destul de mult la știri despre părinții elicopter. Aceștia sunt părinții care nu se pot opri în a plana în jurul copiilor lor. Ei practic îi învăluie într-o bulă protectoare, creând o cohortă de adulți care se chinuie să răzbată în joburile și viețile lor.

Părinții elicopter se gândesc că ceea ce fac ei este cel mai bine pentru copiii lor, dar de fapt ei afectează șansele de succes ale propriilor copii. În mod special, ei afectează șansele propriilor copii de a obține o slujbă și de a o păstra.

Părinții elicopter nu vor ca proprii lor copii să fie răniți. Ei vor să îndulcească fiecare lovitură și să atenueze fiecare cădere. Problema este că acești copii supra-protejați nu învață niciodată cum să se descurce cu pierderea, eșecul și dezamăgirea* – inevitabile aspecte ale vieții tuturor.

* https://averagemillennial.com/2016/04/13/helicopter-parents-and-millennials/

Supra-protecția face aproape imposibil pentru acești tineri să dezvolte toleranța la frustrare. Fără acest atribut psihologic important, tinerii intră în forța de muncă cu un mare dezavantaj.

Părinții elicopter fac prea multe pentru copiii lor, așa că acești copii cresc lipsindu-le o etică a muncii sănătoasă, ca și alte abilități de bază. Fără această etică a muncii și fără aceste abilități necesare, tânăra persoană nu va fi capabilă să îndeplinească multe din însărcinările așteptate de la el/ ea la locul de muncă.

Părinții elicopter își supra-protejează copiii și îi privează de consecințele semnificative ale acțiunilor lor. Ca rezultat, lor le lipsește oportunitatea de a învăța lecții de viață valoroase din greșelile pe care le fac: lecții de viață care ar fi contribuit la dezvoltarea inteligenței lor emoționale.

Părinții elicopter își protejează copiii de orice fel de conflict pe care l-ar fi putut avea cu colegii lor. (știm de cazul unui astfel de părinte care, după ce copilul lui a bătut rău un coleg la școală, a fost cu copilul la doctor ca să obțină un certificat medical, numai pentru a scuti copilul de consecințele comportamentelor lui – repetate – care demonstrau deja probleme emoționale și tendințe antisociale…) Când acești copii cresc mari, ei nu știu cum să rezolve situațiile dificile dintre ei și colegi sau supervizori (șefi).

https://brodypro.com/generation-dont-get-manage-age-related-workplace-differences/

Oamenii rezolvă probleme încercând lucruri, soluții, făcând greșeli, învățând din greșeli și încercând din nou. Acest proces construiește încrederea, competențe și auto-respect. Părinții helicopter își împiedică proprii copii să dezvolte toate aceste atribute importante care le sunt necesare pentru succesul în carieră (și în învățare, n.n.)

Părinții elicopter cred că copiii lor trebuie să fie învingători în toate. Că toată lumea care participă la un meci sportiv ar trebui să obțină un trofeu. Că toată lumea ar trebui să obțină o notă de trecere, chiar dacă însărcinările/ temele lor sunt predate cu întârziere sau prost concepute.

Într-un loc de muncă funcțional, există un singur învingător al unei competiții, doar munca de înaltă calitate este singura recompensată. Dacă copiii cresc gândind că nu contează ce fac, oricum vor câștiga, ei nu realizează că trebuie de fapt să muncească din greu pentru a reuși.

Acești tineri răsfățați vor fi devastați când vor pierde neîncetat competiții, vor eșua la interviuri sau vor fi concediați de la locurile lor de muncă. Ei nu vor înțelege cât de mult efort este de fapt cerut pentru a fi un învingător în lumea muncii.

Acestor tineri le lipsesc competența și puterea din cauză că niciodată nu a trebuit să muncească cu adevărat ca să rezolve singuri o problemă sau să completeze un proiect. Ei așteaptă ca alții să facă aceste lucruri pentru ei, așa cum au făcut-o întotdeauna părinții lor. În esență, ei nu pot gândi și acționa pe propriile lor picioare.

Părinții elicopter sădesc un set de atitudini proaste în copii. Ei cresc cu mari așteptări de succes**, fără legătură cu timpul și energia pe care ei o investesc, simțind că merită un tratament preferențial – chiar dacă aceasta ar însemna să treacă în fața colegilor sau șefilor.

** ime.com/3154186/millennials-selfish-entitled-helicopter-parenting/

Într-un interviu pentru un loc de muncă, angajatorii care caută ar putea fi îndepărtați de evidenta atitudine de îndreptățit a tinerei persoane, sau alarmați de lipsa de abilități de bază.

Aura generală de ignoranță și incompetență a tinerei persoane, combinată cu așteptările la răsplăți imediate și substanțiale fără nici o legătură cu performanța, sunt probabil ”sărutul morții” în orice interviu pentru o poziție bună.

Când părinții decid să-și acompanieze odrasla de douăzeci și ceva de ani la un interviu pentru un loc de muncă, asta subminează orice încredere pe care un angajator ar putea-o avea pentru acest potențial angajat. ”De ce”, s-ar putea întreba angajatorul, ”ar avea nevoie cineva care își caută un loc de muncă să-și aducă mama sau tatăl la un interviu, decât dacă acest tânăr nu este mai mult un copil decât un adult?”

Chiar și în cele mai mici lucruri, părinții elicopter își deformează copiii. Copilul unor părinți elicopter ajuns adult o să-și ia pauza de cafea și apoi vor ieși din camera / bucătării pentru astfel de pauze lăsând în urma lui mizerie și fără să-și spele cana. Puteți să vă dați seama cum asta va spori resentimentele printre colegii lui/ ei.

Acești tineri așteaptă ca ”cineva” să curețe după ei, în același fel în care mizeria pe care au făcut-o când erau copiii a fost întotdeauna curățată de alții. Ei nu văd că nu mai este nimeni care să se țină după ei și să curețe mizeria în urma lor, fie ea o ”mizerie” fizică, interpersonală sau profesională.

Într-un articol din QebPsychology scris de Barb Nefer***, “millennialii sunt loviți din greu de depresie. Unul din cinci tineri lucrători a experimentat o depresie cauzată de muncă, comparativ cu 16% din cei din Generația X și generația baby-boom.”

*** https://www.webpsychology.com/news/2015/10/08/depression-amongst-millennials-%E2%80%93-why-are-they-affected-higher-rates-232931

Nefer continuă să spună că, în conformitate cu o ”carte albă” scoasă de Bensinger, DuPont & Associates****, millennialii au o funcționare defectuoasă la locul de muncă și rate mai mari de absenteism, ca și mai multe conflicte și incidente despre care există rapoarte scrise, toate acestea ”pod împiedica performanța de lucru”.

**** http://www.bensingerdupont.com/depression-and-work-download

Conform unui articol scris de Brooke Donatone în Washington Post, o publicare din 2013 din “Journal of Child and Family Studies” a descoperit că studenții de facultate care au experimentat un parenting tip elicopter au raportat nivele mai înalte de depresie. found that college students who experienced helicopter parenting reported higher levels of depression.”

Articolul din Washington Post continuă spunând că “parenting-ul intrusiv interferează cu dezvoltarea autonomiei și competenței. Așa că acest parenting conduce la o dependență crescută și o abilitate scăzută de a completă însărcinări fără supervizarea parentală.“

Câteodată cea mai bună cale de ”a fi acolo” pentru copilul tău este să nu fii.

Este clar din articolele de mai sus că parenting-ul elicopter contribuie la o rată crescută de depresii printre tineri ca și la o inabilitate de a funcționa optim la locul de muncă.

Dacă tu ești un părinte care vrea să crească un copil care va avea succes în carieră ca adult, trebuie să fii conștient de orice tendință spre parenting-ul elicopter la tine și la celălalt părinte (bunici, îngrijitori).

Să-ți iubești copilul înseamnă să-l ghidezi, să-l protejezi și să-l susții. Nu înseamnă să-l înăbuși, să-l supra-protejezi sau să faci atât de mult pentru el încât el să nu învețe niciodată să gândească pe propriile picioare, să se descurce cu provocările sau să se descurce cu dezamăgirea și eșecul.

Cel mai iubitor lucru pe care îl poți face ca părinte este să faci un pas înapoi și să-ți lași copilul să cadă, să dea din mâni și din picioare și să-și dea seama de lucruri pe cont propriu. Câteodată cea mai bună cale de ”a fi acolo” pentru copilul tău este să nu fii. Acesta este modul în care le dai posibilitatea să-și dezvolte încrederea, competența, auto-respectul și inteligența emoțională.

Tinerii de astăzi au nevoie de părinți care să-i susțină să devină adulți funcționali. Aceasta înseamnă mai puțină planare asupra și învăluire în bule de protecție a copiilor și mai multă împuternicire pentru ei să facă lucruri singuri, să-și dea seama singuri despre lucruri ți să învețe să depășească dificultățile, de unii singuri.

Sursa: http://www.huffingtonpost.ca/marcia-sirota/helicopter-parents-employment_b_16329884.html