Teste, chestionări, jocul cu informația – învățarea ca cercetare

Copiii utilizeaza jocul și imaginația ca pe mecanisme primare prin care dau sens lumii noi și în rapidă schimbare cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, pe măsură ce copiii întâlnesc locuri, oameni, lucruri și idei noi, ei utilizează jocul și imaginația pentru a face față afluxului masiv de informație pe care o primesc. Jean Piaget a aflat că informația devine susceptibilă să fie folosită în joc când a fost asimilata și repetată, și că acest joc cu informația este mijlocul prin care majoritatea copiilor învață să înțeleagă lumea din jur, de la cele mai timpurii stagii ale dezvoltării”. (Învățarea prin joc și imaginație – O nouă cultură a învățării)

What if…? Ce-ar fi dacă, pentru a putea face față avalanșei continue de informații din ziua de azi, am utiliza avantajele învățării prin joc nu numai la copiii mici, ci și mai târziu? Poate fi o idee bună, dacă nu privim jocul ca pe o distracție ci ca pe cea mai naturală formă de învățare prin încercare, interogare, corectarea greșelilor și îmbunătățirea abordărilor? Seamănă cu ceva?

Învățând ca cercetare

Efortul recent de a utiliza jocurile pentru învățare ne lămurește. Modul de a raționa din spatele acestei idei este următorul: Copiilor le plac jocurile și ei petrec mai mult timp jucându-se decât studiind. Deci, dacă jocurile pot fi făcute ca să educe, copiii le vor juca mai mult și vor învăța mai mult – și de asemenea chiar se pot bucura învățând, ceea ce ar fi un beneficiu suplimentar binevenit. Să luăm în considerare un student care iubește baschet-ul, de exemplu. Un profesor de fizică ar putea fi tentat să profite de acest interes, scriind un set de probleme privind gravitația, forța și accelerația în contextul acestui sport. Ar putea să vrea să intrebe, “Sub ce unghi și cu câtă forță ar trebui cineva să arunce o minge de la 20 de picioare distanță pentru a intra în coș?” Făcând așa, s-ar putea gândi că angajează pasionea și imaginația celor care sunt entuziasmatț de baschet. Dar în realitate, nu ar face decât să mascheze o problemă tipică de fizică într-o temă de baschet.

Nike-Sports-Research-Lab-3_original

Acum, imaginați-vă punând întrebarea un pic diferit: “Care e cea mai bună cale de a arunca mingea la coș?

Dacă studentul este cu adevărat interesat de joc, el a vazut de nenumărate ori că cei mai buni jucatori șutează din săritură pentru a marca puncte și că aceste sărituri au toate o mecanică similară. Acum studentul ar putea deveni curios: “De ce e așa? Ce au acestea în comun?” El s-ar putea întoarce spre fizică pentru a obtine răspunsuri, dar aceasta i-ar putea spune doar o parte din poveste. Cunoscând fizica și cum loviturile din săritură funcționează nu explica de ce e cel mai bine să faci așa. Așa că va continua să “sape”. Dacă cineva se întreabă unde va ajunge cu acest șir de intrebari – ar putea fi istorie, matematică, anatomie, psihologie, psihologia sportului sau cu totul altceva. Ideea este că nu contează direcția spre care se îndreaptă și ce va găsi, pentru că îl asteaptă mai multe întrebări. Iar întrebările pe care și le pune sunt limitate doar de imaginația sa.

Noi numim acest stil de învățare cercetare. El crează motivația de a învăța și asigură o serie de constrângeri care fac învățarea semnificativă.

Cercetarea este o tehnică extrem de puternică pentru învățare, deoarece produce acumulări de experiență. Lucrurile care rezultă la capătul unei întrebări închise se pot arăta neașteptat de utile mai târziu – chiar, poate, și pentru o cu totul altă întrebare. Să pui întrebări nu este un act care demonstrează că transferul de cunoaștere s-a produs. Este, în schimb, un act de imaginație.

Cercetarea este procesul prin care nu întrebăm “Ce anume știm?”, ci “Care sunt lucrurile pe care nu le știm și ce întrebări putem pune despre ele?”. Posibilitățile acestui exercitiu sunt aproape nelimitate, dar ele sunt legate de două considerente importante. Primul este structura instituției în sine. Fie că este locul de muncă sau sala de clasă, un Forum pe internet, sau alt loc, normele și regulile acelui spatiu dictează limitele a ceea ce poate și trebuie să fie subiectul cercetării. Dar poate mai importantă este natura dimensiunii tacite a cunoașterii.

Înțelegerea tacită joacă un rol cheie în modelarea procesului cercetării. Și, deoarece întruchipează mai mult decât putem rosti, este legată iî mod profund de asociațiile și conexiunile dintre diferitele bucăți ale informației. Ne ciocnim de dificultăți atunci când vrem să urmăm acest fel de asociații în mod precis la nivelul explicit, deoarece ele nu pot fi numite sau articulate. Dar putem vorbi, și deseori o facem, despre sentimente interioare, intuiție și bănuieli.

“Mi s-a rut a fi răspunsul corect” este rareori o explicație suficientă pentru alegerea unui răspuns înaintea altuia la un test. Dar bănuielile și sentimentele interioare sunt nu numai acceptabile când formulăm întrebări pentru o cercetare, ele sunt, în multe feluri, preferabile. Spunând “Pare să fie o întrebare interesantă pentru mine” sau “Ne-am dat seama că vom încerca și vom vedea” se potrivesc perfect în acest context. Asta deoarece procesul cercetării furnizează informații utile indiferent de rezultat. De fapt, poți învăța câteodată mai mult apucând pe un drum greșit decât ai învăța mergând pe calea corectă. Atunci când te concentrezi pe a pune întrebări mai bune, te bazezi pe tacit și îți utilizezi imaginația pentru a te scufunda din ce in ce mai amănunțit în procesul cercetării.

Interiorizarea

Există un strat suplimentar al cercetării care furnizează o importantă nuanțare a tot ceea ce am discutat despre tacit. Conceptul este o anume familiaritate care se formează în procesul unei cercetări îndelungate asupra unor anumite teme sau prin utilizarea repetată a unor abilități și tehnici. Polanyi se referă la el ca “indwelling” (interiorizare / apropriere).

Interiorizarea este familiarizarea cu idei, practici și procese care sunt atât de întipărite încât devin o a doua natură. Spre deosebire de cercetare, interiorizarea este și un proces adaptativ, însemnând că practicile care au devenit o a doua natură au flexibilitate; ele răspund schimbărilor de mediu și situatie. Ele devin un set de practici încorporate care sunt atât în schimbare și evoluție cât și au un rol central în definiția cercetării.

Social Networking

Învățarea care pornește de la probleme reale și pasiuni

Cu cât ne angajăm mai mult în procesul punerii de întrebări, cu atât tindem să angajăm dimensiunea tacită a cunoașterii. Interiorizarea este acel set de practici pe care îl utilizăm și dezvoltăm pentru a găsi și a face conexiuni între dimensiunile tacite ale lucrurilor. Este setul de experiențe din care suntem capabili să ne dezvoltăm capacitatea de a prevede și simțul intuiției.

Când ne gândim la implicarea pasiunilor celui care învață, trebuie să ne gândim la simțul lui de interiorizare, deoarece acesta este cea mai grozavă sursă de inspirație, dar este totodat și cel mai larg depozit de cunoaștere tacită pe care îl are. Jucătorul de basket care știe cum să arunce din săritură are nu numai cea mai mare motivație de a învăța despre biomecanică, pentru că asta i-ar îmbunătăți jocul, dar el are de asemenea și o mare cantitate de informație care îl poate ajuta să înțeleagă care ar fi cele mai bune întrebări de pus despre cum se șutează în baschet eficient. Nu este vorba doar că jucătorului de basket îi pasă mai mult. El chiar știe lucruri concrete și face conexiuni la nivel tacit din cauza acestora, acestea fiind locurile în care interiorizarea are loc.

Noțiunile tradiționale ale învățării pot face prea puțin, dacă pot face ceva, cu pasiunea sau cunoașterea tacită, pentru că ele sunt tocmai acele lucruri care nu pot fi făcute explicite prin răspunsuri. Ele pot fi totuși explorate la un nivel foarte profund și sofisticat punând întrebările potrivite.

Cu doar o mică modificare, de la a răspunde la întrebări la a le pune, cercetarea apare ca o unealtă pentru stăpânirea nu numai a pasiunii studenților, dar și acea rezervă de cunoaștere care rămâne de-a lungul vietț din experiența de a face lucrurile, care a devenit o a doua natură pentru ei.

Dispozițiile și noua cultură a învățării

piano-clasicPentru piesa finală a puzzle-ului, să ne întoarcem la cei doi colegi pianiști ai noștri: rockerul și muzicianul jazzist. Una din căile de a descrie diferența dintre ei poate fi, să spunem, că fiecare arată o dispoziție diferită față de muzică. Sub vechiul model de învățare, erau unele întrebări daca dispozițiile puteau fi predate sau poate, hrănite. Ei erau înclinați să învețe stiluri care puteau fi mai mult sau mai puțin receptive față de tehnicile pedagogice tradiționale.

jazz-piano

Noi ne gândim la dispoziții ca la fiind ceva diferit.

În opinia noastră, conexiunile sunt conectate la interiorizare mai mult decât orice altceva. Ele indică cum anume va face studentul conexiunile la nivel tacit. Ele nu spun ce anume va învăța cineva, dar sugerează tipurile de întrebări pe care le-ar putea pune și cum va aborda găsirea de răspunsuri la acestea – cu alte cuvinte, cum anume va învăța. O dispoziție nu poate fi predată în mod explicit de cineva.

Oamenii care joacă jocuri online cu mulți jucatori (MMOS) furnizează în mod particular un exemplu puternic despre cum funcționează dispozițiile. MMOS sunt sisteme sociale mari, complexe, aflate în continuă evoluție, de fapt, noutatea lor continuă constituie principala lor atracție. Mai curând decât să caute o anume soluție la o problemă, jucătorii tind să manevreze toate resursele de care dispun și să experimenteze cu ele pentru a găsi căi multiple pentru a îndeplini o însărcinare. Într-o cultură mai largă a jucătorilor, soluțiile care sunt noi, soficticate sau unice sunt aproape întotdeauna preferate în dauna celor care sunt obișnuite sau evidente.

Jucătorii învață prin experimentare. Ei se joacă cu uneltele pe care le au la îndemână în lumea virtuală în care intră, făcând în mod repetat mici modificări și înregistrând rezultatele.

Ei pot aborda jocul metodic, trecând printr-o serie de pași progresivi, sau în mod intuitiv, lăsând experiența să le ghideze alegerile pe care le fac, dar în amândouă cazurile, ei se bazează pe conexiunile dintre lucrurile pe care le știu la nivel tacit pentru a-și atinge scopul.

eve-01

Fiecare generație de jocuri adună o nouă generație de participanți care împărtășesc dispoziții comune. Dispozițiile sunt compuse din cinci trăsături cheie ale caracterului, pe care jucătorii le aduc în lumea jocului și pe care, în schimb, această lume le întărește. Jucătorii tind să:

Să-și păstreze privirea ațintită la rezultat. Jocurile din ziua de azi au încorporate sisteme de măsurare sau evaluare. Jucătorilor le place să fie evaluați și să se compare unul cu altul prin sisteme variate de punctare, ranguri, titluri sau alte măsurători externe. Țelul lor, totuși, merge dincolo de răsplată. Ei vor să progreseze. Lumea jocurilor este una a meritocrației – liderii și jucătorii sunt subiectul acelorași judecățiși evaluările făcute în urma acțiunilor sunt importante doar ca modalități de creștere a performaței (individuale sau de grup).

Înțeleagă puterea diversității. Jocurile sunt concepute pentru a cere muncă de echipă; este imposibil să îndeplinești multe din misiunile cerute ca jucător solitar. Diversitatea, de aceea, este esențială, iar cele mai puternice echipe sunt un bogat mix de talente și abilități. Criteriul pentru avansare nu este “Ce bun sunt eu” ci mai curand “Cât de mult am ajutat grupul?” Categorii întregi de caractere ale jocului (cum este acela de “healer” vindecător) au puțin sau nici un avantaj în jocul individual, dar ei sunt membri indispensabili ai oricărei echipe.

Prospere în schimbare. Nimic nu rămâne static în joc. Pe măsura ce jucătorii avansează, ei transformă lumea virtuală pe care o populează. Jucătorii nu numai că stăpânesc schimbarea; ei o crează, o caută și se hrănesc din ea.

Vadă învățarea ca joacă. Pentru cei mai mult jucători, amuzamentul constă în a învăța cum să depășească obstacolele. Timpul de joc petrecut iî asamblarea și combinarea uneltelor și resurselor jocului îi ajută cel mai bine să învețe. Răsplata este convertirea noii cunoașteri dobândite în acțiune și recunoașterea faptului că succesul obținut sau eșecurile sunt resurse pentru rezolvarea unor probleme viitoare.

Trăiască la limită. Jucătorii deseori experimentează alternative radicale și strategii inovative pentru îndeplinirea sarcinilor, misiunilor și provocărilor. Chiar și când soluțiile obișnuite sunt cunoscute, dispoziția jucătorilor cere o cale mai bună, un raspuns original la problemă. Jucătorii reconstruiesc câteodată caracterele lor într-un mod neobișnuit doar ca să încerce ceva nou. Parte din dispoziția jucătorilor, atunci, este dorința de a împinge limitele mediului pentru a descoperi noi înțelesuri și informatii utile care le adâncesc înțelegerea jocului.

Acum câteva generații, un student cu dispozitie de jucător ar fi fost considerat excentric și dificil de stăpânit. Studenții de azi care au aceasta dispoziție au devenit totuși normă.

Fragment din cartea O nouă cultură a învățării, de Douglas Thomas & John Seely Brown

(cu comentariile și ilustrațiile noastre)

Eve-menu-screen

Tabloul de bord al unui jucator din Eve online, un MMO atât de complex, încât este cotat de experți ca fiind un joc serios, întrucât poate fi considerat un excelent antrenament pentru management și cercetare, iar jucătorul “standard” este un student la o facultate tehnică sau un adult până în 35-40 de ani, cu funcție de (minim) middle manager

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s