Despre învățarea explicită, învățarea tacită și pasiunea de a învăța

După articolul de ieri despre gamification, am fi vrut să „ardem etapele” și să vorbim azi despre utilizarea corectă a jocului în învățare, dar nu se poate. Ne dorim prea mult să înțelegeți esența fenomenelor cu care operați, în calitatea voastră de educatori, ca să facem asta. Dar vă promitem că vom vorbi cât mai curând și despre acest subiect.

tacit-iceberg-underwater

Știm mai mult decât putem spune

În mod tradițional, spunem despre o persoană care poate răspunde la o anumita întrebare căștie raspunsul”. Spunem că acea persoană are o cunoaștere clară, evidentă. Este un conținut ușor de identificat, articulat, transferat și poate fi testat. Dar nu este singura formă de cunoaștere care există.

Michael Polabyi, un om de știință devenit filozof, a scris mult despre conceptele de ‘cunoaștereși “a cunoaște”. Într-o scurtă carte, intitutlată “Dimensiunea tăcută” (The tacit dimension), el a început cu o premisă foarte simplă: “Noi știm mai mult decât putem spune”. Ceea ce descrie el în dimensiunea tacită a cunoașterii, este acea componentă presupusă, ne-rostită, și înțeleasă ca un produs al experienței și interacțiunii – ca cea a pe care au experimentat-o fanii lui Harry Potter, despre care se discută în Capitolul 3 (din cartea O nouă cultură a învățării).

Artiștii portretiști ai poliției se numără printre aceia care au învățat cum să folosească tensiunea dintre explicit și tacit. Ei niciodată nu cer o descriere a întregului chip pe care trebuie să-l deseneze; în schimb, ei vor să afle despre trăsături specifice ale feței, cum sunt ochii, nasul, obrajii, gura și bărbia. Se dovedește că, în timp ce oamenii sunt foarte buni în descrierea acestor lucruri, ei nu sunt la fel de buni în a comunica felul în care se îmbină toate acestea. De aceea, artiștii portretiști ai poliției înregistrează fragmentele de informație care li se dau și apoi completează dimensiunea tacită ei înșiși.

La fel cum oamenii de știință cultivă bacterii în vase Petri, artiștii portretiști ai poliției îmbină laolaltă descrierea unor trăsături ale feței suficiente, din care crește în mod organic imaginea întregii fețe, în cadrul unui mediu controlat și reglementat. Ceea ce stăpânesc ei nu este abilitatea de a desena o anume față. În schimb, ei au învățat un proces din care cultivarea este o parte esențială. Cel mai bun lucru din toate este că procesul funcționează cu orice chip, oricând, în orice circumstanțe.

microscope

Învățarea tacită

În vechea cultură a învățării, instituțiile educaționale și practicile se concentrează aproape exclusiv pe cunoașterea explicită, lăsând dimensiunea tacită să se construiasca treptat, de la sine, în timp. De ce? Pentru că pot!

Cunoașterea a fost prețuită în vechea cultură deoarece era văzută ca fiind stabilă. Era gândită să treacă dincolo de timp și spațiu. Prin contrast, cunoașterea care se schimbă “știrile de ieri” – era bună doar să căptușești cușca păsărilor.

Când informația este stabilă, dimensiunea explicită devine foarte importantă. Viteza luminii, de exemplu, e probabil că nu se va schimba. Faptul că străbate 186,282 mile pe secundă a fost bine stabilit și nu este subiectul interpretării. Deși probabil că și viteza luminii are de asemenea o dimensiunea tacită, este mai bine fie predată pintr-o comunicare explicită, cum este de exemplu ora de fizică. Nu este acel gen de informație care este probabil absorbită prin experiența personală.

Pentru cea mai mare parte a secolului XX, explicitul a fost atât destul de abundent cât și destul de important pentru a susține un întreg sistem de practici și instituții educaționale care putea fi accelerat și personalizat pentru a ține pasul cu orice schimbări în conținut. Enciclopedia, care își are rădăcinile în concepția Greciei Antice privind cunoașterea completă și multilaterală, este un bun exemplu al efortului continuu de a păstra cunoașterea într-o formă fixă. În anii 1950 și 1960, în Statele Unite, companii precum World Book, Britannica și Funk and Wagnall au promovat enciclopedia tipărită către piața casnică. În era digitală, enciclopedia a încercat să dăinuie sub forma de CD-ROM, ca Encarta, de la Microsoft.

Secolul XXI, pe de altă parte, aparține tacitului. În lumea digitală învățăm făcând, privind și experimentând.

În general, oamenii nu urmează cursuri și nu citesc cărți sau manuale pentru a învăța cum să utilizeze un motor de căutare sau un program de e-mail. Ei pur și simplu încep să facă, învățând prin absorbție și făcând conexiuni tacite. Și, cu cât fac mai mult, cu atât mai mult învață. Ei fac conexiuni între și printre lucrurile care par familiare. Ei experimentează cu ceea deja știu cum se face și modifică aceasta pentru a face față noilor provocări și contexte.

Într-o lume în care lucrurile se schimbă constant, concentrarea exclusivă pe dimensiunea explicită nu mai este viabilă ca model de educație.

Problema este că aproape toate tehnicile și practicile pe care le avem pentru a înțelege cum învățăm sunt despre dimensiunea explicităconținutîntr- lume stabilă. Nu avem teorii sau mecanisme care se adresează unei lumi în care contextul se schimbă rapid de asemenea. Până acum.

tacit-vs-explicit2De la predare la invatare

Multe din ceea ce înțelegem despre cunoaștere este filtrat prin ideea de educație. Cunoașterea explicită, așa cum am văzut, este bine acordată cu procesul predăriiși asta și este, transferul cunoașterii de la o persoană la alta. Unul predă și celălalt își însușește. Dar cunoașterea tacită, care crește prin experiența personală și experimentare, nu este transferabilă – nu poți să mi-o predai, deși eu tot pot să o învăț. Motivul acestei diferențe este accea că învățarea cunoașterii tacite se petrece nu numai în creier dar și în corp, prin simțurile noastre. Este un proces experențial la fel ca și cel cognitiv. Nu este despre predarea cunoașterii; este despre absorbția ei.

Când părinții spun prima oară unui copil să nu atingă o flacără pentru că este fierbinte, copilul va pune aproape întotdeauna mâna în flacără și se va arde. Pentru că parintele i-a dat copilului doar o parte din informația pe baza căreia el trebuie să ia o decizie – partea explicită, cognitivă. El i-a împărtășit doar partea pe care știa cum să o articuleze: “Focul e fierbinte”. Dar când copilul se arde, corpul lui învață o mulțime de lucruri care nu pot fi comunicate printr-o simplă frază ca: “Asta doare. Asta e neplăcut.” Mai mult, învață nu numai să evite chibritul care l-a ars dar și alte lucruri care arată la fel ca și chibritul care l-a ars, și începe să facă conexiuni cu alte lucruri. Aceasta se arată a fi punctul cel mai important. Din această experiență, a degetului care a atins o flacără, o persoană învață nenumărate lucruri.

Pentru că mințile, corpurile și simțurile noastre învață tot timpul, noi culegem o mare cantitate de cunoaștere tacită doar trecând prin activitățile noastre zilnice – spre deosebire de învățarea prin educația formală, care se petrece în locuri specifice, concentrat, în mici perioade de timp.

Înțelegerea și cunoașterea, de aceea, sunt modelate într-un grad mult mai mare de tacit decât ar putea fi vreodată de explicit, mai ales într-o lume aflată constant în schimbare.

Campusurile colegiilor ilustrează în mod clar acest fenomen. În cadrul vechii culturi a învățării, puteai să spui că valoarea unei educații de colegiu consistă în suma totală a cunoașterii explicite acumulate și a tehnicilor de învățare stăpânite de cineva. Dar în universitatea de azi, ca și în alte instituții educaționale, învățarea se petrece atât în afara sălilor de clasă cât și în li – în discuții purtate până noaptea târziu, în grupuri de studiu, în timpul evenimentelor din campus și în organizațiile studențești. Când se ia în considerare dimensiunea tacită, valoarea unei educații universitare crește pentru a include învățarea care se petrece când studenții sunt scufundați într-un mediu care valorizează învățarea în sine. Să fii înconjurat de o cultură academică devine valoros nu numai din cauza marilor resurse puse la dispoziția studenților dar și datorită oportunității de a face conexiunea între toate aceste resurse – conexiuni care sunt ancorate în experiență și profund personale.

Să măsori nivelul de cunoaștere tacită a cuiva este cu toate acestea o provocare. În mod tradițional, fiecare model de învățare trebuia să specifice câtă cunoaștere se transferă în mod concret de la profesor la student – scopul fiind cu cât mai mult, cu atât mai bine.

Dar modelul transferului nu funcționează cu cunoașterea tacită. Un student nu-i poate cere profesorului lui: “dă-mi experiența ta” sau „spune-mi cum se simte când reușești să rezolvi o problemă” sau „arată-mi cum să inovez”. Noi învățăm aceste lucruri privind, făcând, experimentând și pur și simplu absorbind cunoaștere din lucruri, evenimente și activități din jurul nostru. Un student priceput din ziua de azi învață cum să-și privească profesorul îndeaproape, deducând de aceea ce întrebări va pune acesta la test. Își va da seama că “citindu-l” pe profesor este la fel de util ca și citirea textelor pentru a obține o notă bună, și poate chiar mai mult.

grup-lucru

Întrebare

Înțelepciunea convențională spune că oameni diferiți învață în moduri diferite.

Totuși, ceva lipsește din această idee, de aceea noi oferim un corolar: Diferiți oameni, când li se prezintă exact aceleași informații în exact același fel, vor învăța lucruri diferite.

Majoritatea modelelor de educație și învățare nu au aproape nici un fel de toleranță pentru acest fel de lucruri. Ca rezultat, profesorii încearcă să elimine sursa problemei: imaginația studenților.

Imaginați-vă situația în care doi studenți învață să cante la pian. Ca lecție a zilei este un Preludiu de Bach.

Primul student atacă pianul cu forță, lovind fiecare notă corect dar cu o violență care nu este caracteristică stilului piesei. Cel de al doilea pare să vadă partitura ca pe un cadru potrivit pentru libera expresie: variază ritmul, modifică linia melodica și își urmează muza internă.

In clasa de azi, profesorul va vedea doi studenți care fac lucrurile greșit. În noua cultură a învățării, profesorul va vedea un rock star care înmugurește și un muzician de jazz.

Povestea acestor studenți ilustrează principiul fundamental al noii culturi a învățării: Studenții învață mai bine când ei își pot urma pasiunile și pot opera în cadrul constrângerilor unui mediu delimitat. Amândouă aceste elemente contează. Fără granițele trasate de misiunea de a cânta acel preludiu, nu ar exista mediu pentru creștere. Dar fără pasiune, nu ar exista nimic de crescut în acel mediu. Totuși, procesul descoperiri pasiunii cuiva poate fi complicat.

În primavara lui 2010, unul din noi a fost confruntat cu probabil cea mai de condamnat punere sub acuzare a sistemului educațional pe care v-o puteți imagina. Doug preda un seminar pentru studenții din anul terminal, iar scopul cursului era ca fiecare student să creeze o propunere pentru propria teză de licență. Cursul acoperea o gamă variată de metodologii, tehnici pentru cercetare și pentru analize literare, ghiduri pentru crearea de adnotări bibliografice. Totuși, pentru studenți, partea cea mai grea s-a dovedit a fi prima misiune, despre care Doug credea că va fi cea mai ușoară: selectarea temelor pentru teze.

Studenții au venit la biroul lui Doug fără nici o idee despre ce temă ar fi vrut să scrie. De aceea, ca răspuns, el i-a întrebat: “Despre ce anume îți pasă ție cel mai mult și te pasionează? Care este acel lucru pentru care te-ai scula în fiecare dimineață dorind să scrii despre el?” A fost șocat când studenții, unul după altul i-au răspuns: “Nu știu. Nimeni nu m-a mai întrebat vreodată așa ceva.”

jackie-teaching1

În ciuda celor doisprezece ani de școală și ai celor trei de colegiu, acești studenți nu au simțit niciodată că pasiunile lor, lucrurile la care țineau cu adevărat, contează cu adevărat. De fapt, gândul le era atât de străin încât, în aproape toate cazurile, ei deja respinseseră temele potențiale tocmai pentru că ele erau prea importante pentru ei. Ei ajunseseră să creadă că lucrurile care îi pasionau nu ar trebui să facă parte din procesul învățării.

Acest mod de gândire pervertește sistemul de educație actual. Și totuși, profesorii știu că atunci când studenții simt pasiune pentru o temă, ei vor căuta cele mai grele probleme, în locul celor mai ușoare, și vor lucra din greu ca le rezolve. Și, ceea ce e cel mai bun lucru, se vor și distra făcând-o.

Întrebări și răspunsuri

EintsteinQuestionEverythingNoua cultură a învățării nu este despre accesul necontrolat la informație și pasiuni nestăpânite. Lăsați de capul lor cu aparatele lor, nimeni nu poate spune ce vor face studenții. Dacă le dai o resursă cum este internetul și le ceri să-și urmeze pasiunile, ei probabil că vor hoinări pe acolo găsind bucățele și bucăți de informație care îi vor duce din temă în temăproducând un rezultat foarte aleatoriu.

În schimb, noua cultură a învățării este despre acele tensiuni care se dezvoltă atunci când studenții cu un interes sau pasiune, pe care vor să le exploreze, sunt puși în fața unui set de constrângeri care le permit să acționeze în cadrul unor granițe date.

La prima vedere, asta ar putea suna ca o sală de clasă obisnuită, unde profesorul fixează anumite obiective de învățare și apoi le dă studenților oportunitatea de a le atinge. Diferența, totuși, este că structurile puse în joc – fie că este vorba de manuale, lecturi sau sarcini – au toate scopul de a-l învăța pe student o anumită bucată de informație. Cu alte cuvinte, sistemul nostru educațional este construit pe o structura care pune întrebări pentru a afla răspunsuri (în anumite cazuri, cum sunt matematicile, demonstrând cum cineva ajunge la un răspuns poate fi o parte importantă a procesului, dar doar dacă duce la soluția corectă). Și totuși găsirea răspunsurilor și memorizarea faptelor face prea puțin pentru a inspira pasiunea studenților de a învăța. Dacă face ceva, este să întunece acea dorință și să facă învățarea o sarcină istovitoare.

Noi propunem să inversăm ordinea lucrurilor. Ce ar fi dacă, de exemplu, întrebările ar fi mult mai importante decât răspunsurile? Dacă cheia învățării nu ar fi aplicarea unor tehnici ci inventarea lor? Dacă studenții ar pune întrebări despre lucrurile care contează cu adevarat pentru ei?

Cu această modificare a gândirii, învățarea se transformă dintr-un proces discret, limitat – punerea de întrebări, găsirea de răspunsuriîntr-unul continuu. Fiecare răspuns devine un punct de ponire, nu un sfârșit. Ne invită pe noi să punem întrebări mai multe și mai bune.

***

fragment din cartea O nouă cultură a învățării,

de Douglas Thomas și John  Seely Brown

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s