V-o prezentăm pe Shelby Denhof care, prin jurnalul ei publicat în Cult of Pedagogy, ne-a lăsat să aruncăm o privire asupra primului ei an ca profesoară.

Scriu de la biroul meu, din clasa mea. A mea! Mi s-a oferit acum trei săptămâni să predau la clasa a 7-a Arta Limbii Engleze și sunt pentru prima oară în clasa mea.

Din scaunul meu văd pereții goi, o tablă curată și rânduri de pupitre. Când deschid sertarele catedrei, găsesc lucrurile rămase de la profesorul dinaintea mea: trei blocuri de stick-ere, o mână de clipsuri pentru hârtie și un notes plin cu însemnări despre cine știe ce. Mă așteaptă mult de lucru, dar simplul fapt că stau la acest birou îl resimt ca pe un succes în sine.

Mă pregătesc să încep primul meu an de profesorat.

Multe s-au întâmplat înainte de asta. În facultate, am lucrat în mai multe medii de învățare, tradiționale și nonformale. Am fost consilier la o tabără pentru copii de clasa a 6-a, pedagog la un after-school, tutore pentru alfabetizare, intern în cadrul Proiectului de scriere Lake Michigan, instructor de germană. Mi-am propus să strâng cât pot de multă experiență lucrând cu copiii înainte de absolvire. Ca student în pedagogie, am avut privilegiul să lucrez cu o persoană pe care o consider modelul și mentorul meu pe termen lung și am predat germana și engleza la nivelul liceului. După ce am absolvit, am fost imediat angajată ca profesor-asistent pentru un liceu din Grand Rapids, Michigan. Acolo, am lucrat în principal cu copii etichetați „cu risc”, cu elevi cu nevoi speciale și cu cei care învățau engleza. Am învățat mai multe decât am făcut-o vreodată în facultate.

Toate aceste experiențe m-au învățat ceva și m-au ajutat să mă formez ca educator, dar puține m-au pregătit să lucrez cu elevi de gimnaziu. Aceasta va fi în întregime o nouă aventură.

De când am început să scriu în acest jurnal, am început să-mi umplu rafturile cu cărțile pe care elevii mei o să le citească. Am scris un citat pe tablă. Mi-am organizat biroul. Așa cum am spus, sunt multe lucruri de făcut, și nici măcar nu e vorba de curriculum.

Mi-a luat mult timp să decid cum să-mi organizez pupitrele în clasă. Nu-mi plac rândurile pentru că găsesc că rândurile nu sunt favorabile lucrului în grup și împărtășirii cu colegii în nici un fel, dar mă tot gândesc cum să grupez pupitrele împreună, dezbătând în sinea mea dacă să stea în grupuri de câte două, în grupuri de câte patru, sau să creez un aranjament în formă de potcoavă? Pentru început, m-am decis să le aranjez în grupuri de câte patru, pentru a face mai ușoare activitățile de gândire-împărtășire în perechi, împărtășirea jurnalelor și desfășurarea jocurilor, pe care iubesc să le includ în lecțiile mele pentru a-i face pe copii să învețe activ prin participare.

Cea mai mare dilemă privind acest aranjament este ce voi face cu managementul clasei. Cu pupitrele și grupurile fiind atât de apropiate, am o temere care îmi stăruie în cap că elevii vor găsi irezistibilă tentația de a vorbi cu colegii lor și poate chiar să-și împartă munca. Pentru moment, totuși, voi încerca pentru un timp această așezare, iar în timp îmi voi da seama ce merge mai bine pentru elevii mei.

Sunt copleșită de numărul de speranțe și obiective pe care le am pentru primul meu an. Vreau ca copiii mei să citească mai mult, să scrie mai mult și să vorbească mai mult. Vreau să fac învățarea mai interactivă cu dezbateri în clasă, discuții și jocuri. Vreau să încorporez articole ale săptămânii și jurnalismul pentru a stârni conversații semnificative. Vreau să încorporez învățarea utilă în ceea ce facem ca și clasă. Și lista continuă.

Dar trebuie să iau o pauză. Mi s-a spus că profesorii începători ar trebui să se concentreze pe a face unul sau două lucruri noi cu adevărat bine, în loc să facă multe lucruri noi dezordonat. Acum, eu sunt un fel de persoană care ori face lucrurile la cel mai înalt nivel, ori se duce acasă, dar acest sfat are o doză de adevăr. Când am fost studentă la pedagogie și făceam practică, am dat totul; clasele erau ale mele în întregime și profesorii cu care cooperam îmi dădeau un grad de libertate absurdă. Am pus tot ce aveam pentru a face aceste clase să meargă brici, muncind consistent câte 13 ore pe zi, și m-am regăsit pe mine plângând din cauza stresului cel puțin o dată pe săptămână. În cel mai bun caz, vărsam doar câteva lacrimi duminică seara, simțindu-mă copleșită de munca de planificare și notare. Cel mai rău scenariu a fost week-end-ul în care m-am rănit ușor și am avut nevoie de copci; tot procesul de îngrijire de la spital mi-a dat programul peste cap atât de rău, încât nu am putut face nici una din treburile de care aveam nevoie pentru a supraviețui în timpul săptămânii (cel puțin așa simțeam eu), și am devenit o găleată de lacrimi. Orice mică piedică – cu copci sau fără – era o amenințare pentru fragilul și ineficientul meu sistem. Greul munte de obligații era prea mult în acel moment pentru că lucram cu multe zile înainte cu studenții mei. Da, învățarea elevilor a fost cu adevărat un succes pentru mine, dar acel stil de viață era sustenabil? Bineînțeles că nu. Și nu am de gând să mă las din nou să ajung acolo.

De aceea, managementul timpului este marele meu scop pentru acest an. Am nevoie să fac ceasul să fie șeful meu și să mă extrag de la muncă la un moment dat. Dacă am mult timp să lucrez la ceva, nu o să mă opresc. Am o nevoie disperată să progresez la crearea de lecții de calitate, de planuri pentru capitole și la evaluare într-un interval rezonabil de timp. De asemenea, îmi acord sâmbăta doar pentru mine – o zi pe săptămână fără nici o obligație pentru școală. O să văd cât o să mă țină asta, dar e un pas serios pentru a rămâne sănătoasă anul acesta.

La fel de important pentru sănătatea mea, am nevoie să-mi mențin convingerea că am valoare, deși sunt nou venită. Sunt singura profesoară aflată în primul an, într-un colectiv de profesori cu experiență. Asta mă intimidează. Prin mintea mea aleargă gândurile dacă mă vor accepta și mă vor lua în serios. Când sunt deprimată, mă întreb ce am eu de oferit.

Dacă mă gândesc realmente la asta, am totuși experiențe unice, cele mai multe vin din lucrul cu copii aflați în situații de risc. Directorul a subliniat că este încântat să mă aibă în echipă, datorită tinereții și entuziasmului meu. Administratorul a menționat că e emoționat să mă aibă la bord pentru că le ofer posibilitatea să extindă predarea limbii germane și la gimnaziu. De multe ori ceea ce mie mi se pare ceva normal poate fi ceva complet nou pentru mai experimentații mei colegi. Am văzut deja asta când le-am împărtășit strategiile de înțelegere a lecturii pe care le utilizez cu membrii departamentului meu. Ca profesor nou, am o perspectivă diferită față de a celor din jurul meu și cred că acest fel de diversitate de gândire va fi valoroasă pentru școală. Doar că am nevoie să am încredere în mine și de asemenea în ideile mele, dar și să fiu deschisă pentru opiniile celorlalți.

Acum sunt înapoi la biroul meu, aproape invizibilă sub munții de cărți și rechizite.

Văd afară, pe fereastră, doi băieți care aleargă cu skateboard-ul pe o alee. Mă întreb dacă o să fie elevii mei peste câteva săptămâni. Nu mă pot stăpâni să nu zâmbesc la acest gând. Atât de multe trebuie să se mai întâmple între acest moment și prima zi de școală, dar simt o pace ciudată. Sunt pe cale să părăsesc clasa mea astăzi, dar mă voi întoarce mâine. Sting luminile și strecor o ultimă privire în clasă înainte de a închide ușa.

***

Iata si un video cu prezentarea lui Shelby –

https://www.youtube.com/watch?v=VFSkSUmEBq4