Pentru a-i atrage, alege povestea

Mi-au plăcut comentariile profesorilor care au citit articolul trecut, legat de cartea lui Alan Alda* și de cele trei elemente – implicarea personală, povestea și emoția – care pot îmbunătăți dramatic conexiunea elevilor cu conținutul și, prin urmare învățarea. Au fost profesori care spuneau că, în fiecare oră de clasă un profesor ar trebui să aibă măcar unul din aceste elemente, pentru a fi sigur că predarea lui va fi eficientă dar că, din păcate, în graba de a parcurge materia (la timp pentru perioada testelor), uită de toate acestea.

* ”Dacă te-aș înțelege, aș mai avea expresia asta? – Aventura mea în Arta și Știința Relaționării și Comunicării” – Alan Alda

Poate ar trebui să lucrăm mai mult împreună să găsim și să promovăm soluții pentru ca, în ciuda presiunilor și a grabei, să aducem în clase măcar unul din aceste elemente.

Și, dacă ar fi ca noi să sugerăm unul dintre aceste elemente, ca fiind mai eficient, am spune că povestea este elementul pe care l-am alege. Dar nu o poveste spusă oricum**, doar de dragul de a spune ceva, ci cu implicare și emoție. Ei da, am ales povestea pentru că, dacă îți pasă cu adevărat de efect, dacă respecți măcar primul principiu (de a te baza pe ce știu copiii deja – ceea ce înseamnă să te străduiești să îi cunoști, cât de cât) nu poți spune o poveste fără implicare și fără să transmiți emoție – așa că, prin intermediul poveștii, vei avea toate cele trei elemente esențiale.

0-Alda-teatru-empatie-comunicare-10

** Îmi voi permite aici o paranteză personală, o mică poveste despre profesorul nostru de istoria muzicii românești, reputatul muzicolog Petre Brâncuși. În ciuda renumelui, era greu să spunem că este un profesor bun – avea un discurs plicticos, încărcat de un limbaj pompos și un mod de a vorbi monoton care te adormea (e drept că și citea literalmente cursul din eternele lui notițe, nu vorbea niciodată liber). Este de remarcat că se străduia să fie mai atractiv, adăugând la discursul lui și mici povestiri sau glume, dar rostite pe același ton monoton, încât nimeni nu râdea și nici nu le gusta, se simțeau că pică în acel context ca un fel de ”nuca în perete”. Era clar că lipsea atât implicarea personală, povestea semnificativă pentru el sau emoția. În plus, era total refractar la ideea ca studenții să pună întrebări sau să discute cu el pe marginea unui subiect. Efectul, studenții încercau să chiulească de la orele lui cât mai mult posibil, nu pentru că nu i-ar fi interesat subiectul ci pentru că pur și simplu orele lui te secau de energie și era mai simplu să te informezi altfel, fără să treci prin acel calvar de a trebui să-l asculți timp de două lungi ore.

Avansând mai mult în lectura cărții lui Alda, am descoperit argumentele pentru o schimbare de paradigmă în predarea științelor, pe care și noi am dezbătut-o de mult și am sugerat-o în articolele anterioare în care vorbeam despre cărți cum sunt ”Zero: Biografia unui număr periculos” de Charles Seife (#1) sau documentarele din seria Cosmos.

#1 https://www.amazon.com/Zero-Biography-Dangerous-Charles-Seife/dp/0140296476

0-zero-humanitas-1[Clară, instructivă și povestită cu umor, Zero. Biografia unei idei periculoase este istoria celui mai neobișnuit număr din univers și a unuia dintre marile paradoxuri ale gândirii noastre. Charles Seife ne plimbă pe urmele lui Zero prin matematica și fizica, de la Pitagora la Einstein, de la descoperirea acestuia în Orient și lupta dusă pentru a fi acceptat în Europa până la implicarea lui în înțelegerea misterioaselor găuri negre și chiar a nașterii Universului. Babilonienii l-au inventat, grecii l-au interzis, hindușii l-au preamărit, iar Biserica s-a folosit de el pentru a scăpa de eretici. Secole de-a rândul, zero a avut o putere cu iz demonic, dar, odată supus, a devenit cel mai important instrument al matematicii. Astăzi, zero este cauza uneia dintre cele mai mari controverse științifice ale tuturor timpurilor, născută din dorința de a fi formulata o teorie unificatoare, care sa explice orice fenomen din univers.]

https://www.youtube.com/watch?v=kFGQO-ZNGhk un capitol din carte, în lectura lui Cristian Tudor Popescu.

Este vorba despre faptul că noi predăm cunoștințe seci, ”golite” total de povestea interesantă care spune cum au fost create cunoașterea și tehnologiile de care dispunem astăzi. Dacă ne gândim serios că, așa cum spune Alda, noi ”dăm elevilor răspunsuri la întrebări care nu au fost puse” și că le transmitem informații fără să le legăm de viața reală sau de povestea și aventurile prin care au trecut cei care au ajuns la aceste cunoștințe și invenții, astfel că totul devine arid și neinteresant, poate avem răspunsul la întrebarea: De ce copiii din ziua de astăzi nu sunt interesați de școală?

Dar, să dăm cuvântul mai departe lui Alan Alda și prietenul lui, Steve – profesorul de matematică.

0-Alda-teatru-empatie-comunicare-12

Povestirile și matematica

Am vorbit cu Steve, care se pregătea să înceapă un curs pe care nu-l mai predase niciodată, într-o arie a matematicii care se numește analiza matematică. ”Este o adevărată provocare pentru mulți studenți”, a spus el, ”pentru că implică o modificare în gândire. În loc doar să rezolve ecuații, așa cum studenții o făcuseră înainte, încă din liceu, acum li se cere să vină cu dovezi – dovezi ale procesului algebric în sine”. Și, după cum spune Steve, ”studenții găsesc că asta este atât plicticos cât și greu”….

Modul în care se predă de obicei este că tu te duci la sfârșitul poveștii și predai întâi sfârșitul, concluzia. Deoarece, până la sfârșit, totul a fost descoperit. Misterele au fost rezolvate.”

Dar întrebarea pe care Steve o explorează este aceasta:

Ar trebui să spui povestea încercărilor și eșecurilor care au dus la progres în matematică, sau să predai matematica ca pe fiecare altă nouă descoperire urmărind logic ce vine înainte? Cu alte cuvinte, ar trebui să comunici lucrurile istoric sau logic? Diferența dintre cele două abordări este dramatică.”

Așa cum a descris-o Steve, ”Modul istoric este o poveste despre confuzie și intrigă și rivalitate și argumente – și toate acestea sunt lucruri teribil de umane. În timp ce povestirea logică scoate tot acest ”sânge” și tot misterul, iar totul este drăguț și organizat și căldicel. Matematicienii cred că ăsta este modul în care ar trebui să se predea. Dar eu cred că e exact pe dos.”

Modul în care a decis el să predea cursul de matematică a fost, în schimb, să înceapă cu partea umană a poveștii. ”Cine sunt oamenii care au fost nedumeriți în 1750 și de ce anume erau ei nedumeriți? Și cine i-a corectat – exceptând faptul că acele corecturi au fost puțin greșite, de asemenea. Și apoi, cine a îmbunătățit ceea ce au făcut?”

0-Alda-teatru-empatie-comunicare-13

Asta ar fi ”ars” 150 de ani de gândire matematică într-un singur semestru. Speranța lui a fost să transmită nu numai mecanica gândirii matematice, ci și entuziasmul față de ea.

Cred că este povestea unei aventuri foarte palpitante”, a spus el.

Asta este despre a preda matematica unor oameni care au studiat-o deja ani de zile. Ce speranță poți avea să angajezi laici (în ale matematicii) fără partea umană, palpitantă a poveștii? Poate că nu prea multă.

Renumitul fizician și matematician Freeman Dyson a spus, ”Este imposibil să scrii o carte care poate fi citită despre adevărata matematică pentru cititori care nu sunt matematicieni. Cel mai bun lucru pe care oricine îl poate face este să scrie despre un matematician real.”

Se pare că cea mai mare speranță în introducerea noastră în lucrurile dificile constă într-un fel de povestire.

0-Alda-teatru-empatie-comunicare-11

Mi se pare mai interesantă și mai eficientă abordarea istorică sau, dacă vreți prin povestiri și sunt interesante și cele două capitole următoare din cartea lui Alan, cel în care definește esența unei povestiri bune și cel în care vorbește despre faptul că o povestire este eficientă doar în măsura în care povestitorul și ascultătorul au o conexiune reală și cunosc lucrurile pe care le au în comun – se cunosc unul pe celălalt – asta se referă și la primul principiu (să-ți cunoști elevii, adică audiența și să-i lași și pe ei să te cunoască, ca om) și la primul element – implicarea personală.

Cred că este o temă de reflecție și o provocare pentru toți educatorii – să găsească modalitățile prin care să poată include aceste elemente esențiale în predarea lor.

Ar trebui să încetăm să le dăm elevilor noștri răspunsurile la întrebări pe care ei nu le pun. În schimb, ar trebui să-i stimulăm să pună ei întrebări și să caute răspunsurile!

A consemnat, Rodica Bărbuță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.