Speranțele…și fricile lui Herman
Herman Agbavor (mai știți, tatăl care făcea temele cu fiul său la începutul acestei povești) spune că l-a înscris pe Herbert la grădiniță atât de devreme (la un an) deoarece el nu a avut această oportunitate când a fost copil.
Agbavor este blocat într-o slujbă care nu-i place. Iar el gândește că asta s-a întâmplat pentru că nu a avut un start potrivit în viață. I-ar fi plăcut să fie doctor, spune el. În ultima vreme el a muncit pentru a obține o certificare de mecanic de avioane. Dar în prezent el lucrează la aeroport, completând hârtii despre avioanele care sosesc.
Pentru fiul său, “Mi-ar place ca el să devină doctor sau pilot sau pastor,” meditează Agbavor. Dar cel mai important, spune el, este ca Herbert să ajungă să-și aleagă pasiunea. Gândul că viitorul lui este la îndemâna lui Herbert îl umple pe Agbavor de speranță. Și de neliniște, de asemenea.
Deoarece acum Herbert nu citește în ritmul în care Agbavor crede că ar trebui. Copilul cunoaște alfabetul, “Dar când vine vorba să citească un cuvânt întreg, el se încurcă,” spune Agbavor. Realizarea acestui fapt se simte pentru Agbavor ca un pumn în stomac. Herbert are doar 5 ani, dar deja Agbavor se teme că ar putea să-l vadă eșuând.
Așa că, mai devreme în acest an, Agbavor a trecut pe la clasa lui Gbetodome pentru a-i face o cerere.
“Mi-a spus că ar trebui să-l biciuiesc pe fiul lui pentru el,” își amintește Gbetodeme.
Ea îl consideră pe băiat dornic să placă și în general cu un bun comportament. Și iată, aici în fața ei a apărut tatăl lui, transmițându-i acest mesaj.
“El a spus, ‘Biciuiește-l pe Herbert pentru mine. Este rău. Nu învață.’ “
Agbavor spune că el doar încerca ”să-i de ei încredere” să poată să îl pedepsească pe Herbert mai mult – și să o lase Gbetodeme să știe că el nu s-ar fi plâns dacă ea ar fi avut nevoie să-l pună pe băiat la punct.
Dar Gbetodeme spune că a resimțit asta ca pe o critică. Și în acel moment – în ciuda eforturilor ei de a fi un profesor diferit, unul care nu se mai bazează pe intimidare – ea a alunecat puțin.
Ea spune că l-a strigat pe băiat: “Herbert, ai auzit? Ai auzit ce mi-a spus tatăl tău să-ți fac?'” Și ea spune că Herbert, în mod normal atât de plin vigoare, “a devenit cam timid.”
O alunecare merge, nu a fost o dramă uriașă. Dar o spunem deoarece există o altă descoperire – mai puțin plină de speranță – din experimentul lui Wolf. Pe lângă grupul de profesori care au primit formarea (grupul din care a făcut parte Gbetodeme), Wolf a creat un alt grup, formând profesorii dar aducând și părinții elevilor lor să vadă un video despre importanța învățării bazate pe activități și încurajându-i să se implice mai mult în educația copiilor.
Iată ce a descoperit ea: Profesorii (educatorii) din acel grup nu și-au schimbat stilul de predare pentru a-i angaja pe copii în conversații deschise. Iar copiii nu au avansat la notele de test.
De ce s-a întâmplat asta creează un pic de confuzie. Dar Wolf crede că are un indiciu. În unele interviuri care au urmat, pe care ea le-a făcut atât cu părinții cât și cu educatorii, se pare că programul de formare i-a făcut pe părinți să fie mai înclinați de a se plânge despre copiii lor în fața educatorilor – să spună lucruri care merg în aceeași direcție cu ceea ce Agbavor i-a spus educatoarei fiului său. Wolf are ipoteza că, renunțând la abordarea mestecă și scuipă a fost pentru acești educatori ”cu adevărat o ieșire din rând”. Așa că, în fața unei presiuni indirecte din partea părinților, ”a fost natural pentru educatori să renunțe” la abordarea centrată pe elev.
Îngrijorările omului cu un singur ochi
Agbavor a părut surprins să afle că Gbetodeme a luat indicația lui ca pe o critică. El nu a fost de asemenea conștient că ea participase la formarea experimentală. El nici măcar nu realizase că ea utiliza o nouă abordare în clasa ei. El nu o observase niciodată în acțiune.
Când l-am informat, el a fost intrigat.
Ar fi grozav ca educatorii să le dea copiilor mai multe oportunități să învețe practic, a spus el. “Eu cred în lucrurile practice,” spune el. “Dacă ai doar o teorie și nu poți să o pui în practică, e inutilă.”
Dar când am discutat cum el, ca părinte, se poate asigura că educatoarea lui Herbert face lucrurile mai bine, el s-a întors la aceeași concentrare pe rezultate – la capcanele învățării – acelea care au dat naștere abordării mestecă și scuipă.
“E pas cu pas,” spune el. Întâi copilul trebuie să știe alfabetul, “apoi de la asta, să formeze propoziții.”
“Și dacă-i spun (educatorului), că până la sfârșitul anului el ar trebuie să scrie atunci ei vor ști asta.” Ei vor face să se întâmple asta.
El nu vede cum poate să renunțe la concentrarea lui pe rezultate. El doar se dă la o parte și își pune încrederea în școală.
“Herbert este primul meu fiu,” spune el. “Eu nu vreau ca el să regrete în viitor asta, ‘Tatăl meu nu a putut face ce trebuie pentru mine.’ “
Agbavor aduce o expresie din propria lui limbă, Ewe: “Dacă ești un om cu un singur ochi, tu nu te joci cu nisipul.” Ar putea să-ți intre în ochi și “tu nu ai un ochi de rezervă. Omul cu un singur ochi nu se joacă cu nisipul.”
Ca părinte, ți-ai presat vreodată copilul în moduri pe care acum le regreți – sau nu ai făcut destule presiuni asupra lui? Sau, când ai fost copil, te-ai simțit vreodată presat prea tare sau nu destul? Împărtășește povestea ta în comentariile de mai jos.
Copyright 2018 NPR. To see more, visit http://www.npr.org/.
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 