Fără bătaie
Deci, cum transformi un profesor ”mestecă și scuipă” într-un tip de educator diferit?
Programul de formare experimental pe care Wolf l-a conceput s-a desfășurat acum trei ani. El a consistat dintr-o săptămână de instruire intensivă, urmată de două cursuri scurte de împrospătare și vizite lunare la clasă, de-a lungul unui an, din partea unui coach. Și a fost plin ochi de sfaturi practice – activități pe care educatorii le puteau folosi pentru a-i face pe elevi să se exprime singuri.
Dar pentru Gbetodome, cel mai important lucru pe care l-a obținut a fost mai profund. Stând în centrul de formare, ea a început să realizeze că, dacă vrea ca copiii să răspundă cu adevărat, nu doar să se uite în gol, ea nu numai că trebuie să pună întrebări diferite. Ea ar trebui să devină un alt tip de profesor.
“Am învățat că, în calitate de profesor ar trebui să fiu abordabilă, ar trebui să le fiu prietenă”, spune ea. Asta însemnând că ea trebuie să ajungă la nivelul copiilor – chiar și literal.
“De exemplu atunci când ei stau pe podea, eu stau și eu pe podea cu ei.”
Până nu i-au spus formatorii asta, Gbetodeme spune că ei niciodată nu i-a trecut prin cap să interacționeze cu elevii ei așa.
“Am simțit că eu sunt profesorul. Voi sunteți elevii. Eu vă educ,” spune ea.
Cu alte cuvinte, rolul ei era să fie o figură autoritară – să comande respect.
La început ea a fost sceptică. Această idee de a le pune copiilor întrebări despre gândurile și sentimentele lor și să-i aștepte pe ei să răspundă – poate că funcționează în Statele Unite, s-a gândit ea. Dar ”noi suntem în Ghana. Ar trebui să procedăm cu copiii în modul nostru.”
Un copil nu ar trebui să fie cel care inițiază conversația cu un adult. Copiii nici măcar nu ar trebui să privească adulții în ochi. Ar trebui să le fie frică de profesori.
“Este partea care ”vine la pachet” cu noi,” spune ea.
Ea își amintește de o perioadă în care profesorul ei a bătut-o în cap. Avea atunci 16 ani. El era profesorul ei de franceză. El a prins-o pe când încerca să ia câțiva ardei iuți de la cantină.
“Am avut o durere severă de cap timp de două zile,” spune ea.
Când a devenit educatoare, a urmat exemplul profesorului ei de franceză.
“Trebuie să fiu sinceră,” spune ea. “I-am lovit în cap. Când ei fac ceva rău eu pur și simplu…” ea dă o lovitură tare în masă.
Dar în programul de formare experimental, instructorii au făcut caz împotriva intimidării, aducând în discuție cunoștințele despre știința creierului.
“Când suntem speriați,” spune Wolf, “se închid acele părți din creier care absorb informația și sunt de fapt utilizate pentru învățare.”
Și, stând acolo Gbetodeme a început să regândească toate experiențele pe care le-a avut. “Îmi tot reveneau în minte..”
Ca de exemplu momentul în care profesorul ei de franceză a lovit-o în cap. Nu a fost doar durere fizică, spune ea. A fost umilitor. Nu i s-a permis să părăsească cantina până nu s-a terminat prânzul. Așa că, în fața tuturor ea și-a pus capul pe masă, ”și am plâns”. Curând după asta a renunțat la clasa de franceză. Nu a mai studiat niciodată franceza. ”Nu am mai vrut să-i văd fața din nou. Îl urăsc până și acum,” spune ea.
Și, reflectând la acea amintire, Gbetodeme realizează că de câteva ori ea a făcut același lucru elevilor ei. Un băiat pe nume Chris “a făcut ceva răutăcios,” spune ea, “Nu-mi mai amintesc exact ce.” Așa că ea l-a lovit cu putere. Acum când se îndreaptă spre el, ea vede aceeași ură în ochii lui pe care ea o simte față de profesorul de franceză.
“Acel băiat,” spune cu tristețe Gbetodeme, “nu o să mă ierte.”
În toți acești ani în care ea a urmat modelul tradițional, ”Am realizat că făceam rău copiilor.” Gbetodeme a terminat formarea și și-a luat un angajament față de ea însăși: Nu va mai ridica niciodată mâna asupra unui copil. În clasa ei va fi un spațiu cu totul diferit. O altfel de Ghana.
O clasă transformată
Intră astăzi în clasa lui Gbetodeme, iar contrastul față de grădinițele tipice din împrejurimi este remarcabil.
Camera ei este inundată de culori. Fiecare centimetru din pereții de ciment este acoperit cu planșe înfățișând numere, cuvinte și animale. Există un magazin simulat, plin de cutii goale de mâncare și lucruri pentru casă, unde copiii pot ”cumpăra” obiectele cu bani imaginari. Programul de formare a învățat-o cum să utilizeze rechizitele și obiectele de zi cu zi pentru a confecționa materiale de predare. Capace de sticlă, cutii de carton, ”până și tuburile din interiorul rolelor de hârtie igienică”, spune ea.
Dar diferența cea mai notabilă este felul în care Gbetodome își tratează elevii. Lovitul a dispărut. Ea nu țipă niciodată – doar le atrage atenția cu un vesel “Hello!” sau un sunet de clopoțel.
Și dacă mai apare ocazional un comportament nepotrivit – ea vorbește cu ei despre asta. Când un băiat îl stropește pe Herbert în timp ce ei se spală pe mâini, ea spune ferm, dar liniștitor: “Michael, de ce îți place ție să te bați? Noi spunem că copiii Domnului nu ar trebui să se bată. Cere-i iertare.”
“Iartă-mă,” îngaimă micul Michael.
Există încă câteva exerciții ”mestecă și scuipă”. Dar, de-a lungul zilei, Gbetodeme găsește tot felul de căi prin care îi poate angaja pe copii în conversații deschise.
Începe prin a-i chema pe copii în fața unei planșe cu figuri pe ea – una veselă, una tristă, alta mânioasă, o altă surprinsă și așa mai departe. Copiii iau un sticker cu numele lor și îl plasează sub figura care reflectă modul în care se simt ei în acel moment.
Herbert își pune numele sub figura care rânjește. “De ce ești fericit?” întreabă Gbetodeme.
“Pentru că mama îmi va cumpăra o nuga,” exclamă el.
“Oh!” spune Gbetodeme, râzând. “O să-mi aduci și mie puțină nuga?
“Da,” spune el rușinos în timp ce ceilalți copii chicotesc.
Paradoxul grădiniței
Gbetodeme nu este o excepție. Împreună cu întregul colectiv de formatori, Wolf a descoperit că acest program scurt, inițial a sprijinit educatorii să-și schimbe substanțial practicile de predare. Mai bine decât orice, acea schimbare s-a tradus în rezultate mai bune de învățare pentru elevii ei – care au obținut rezultate mai bune la testele de pre-literatură, pre-matematică și abilități socio-emoționale decât au obținut copiii învățați de un grup de control de educatori care nu au fost formați.
“Acesta a fost lucrul care realmente m-a susținut,” spune Wolf. Ea a descoperit de asemenea că toate schimbările variate pe care le-au făcut educatorii – cum ar fi mai multe activități practice și eliminarea pedepselor corporale – ceea ce a făcut cea maii mare diferență privind performanțele copiilor la testele academice a fost faptul că educatorii angajau copiii în chestionarea cu răspuns deschis.
Aceasta sugerează ceva ce poate părea un paradox. Clasele din Ghana de mestecă și scuipă ar putea să nu aibă succes în a-i învăța pe copii să citească și să socotească devreme tocmai deoarece sunt atât de strâmt concentrate pe predarea acestui material. Iar educatorii care au participat la programul de formare au avut mai mult succes în a-i face pe copii să citească și socotească tocmai pentru că ei s-au îndepărtat de o astfel de puternică concentrare pe rezultate și s-au concentrat în schimb pe proces – de fapt construind abilitățile de gândire și judecată de care au nevoie copiii ca să învețe.
“Nu i-am antrenat pe profesori despre cum ar trebui să predea alfabetul,” notează Wolf. “Noi doar i-a format despre cum să-și facă clasele mai prietenoase cu copiii.”
Dar experimentul s-a ciocnit de un obstacol neașteptat. Părinții….
Va urma…
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 