În această vară, nepoțelul meu, un băiețel foarte inteligent, vioi și creativ, a ”absolvit” ciclul preșcolar, unde în ultimii doi ani a urmat cursuri la o grădiniță privată cu pretenții de performanță, după ce părinții au încercat întâi cu o grădiniță ”de stat”. Serbare, serbare, confeti și togă, fotografii profesionale și așa mai departe. Dar nici noi nici părinții lui (care au dat o groază de bani pe cursuri normale și suplimentare) nu suntem mulțumiți de rezultate. Și nu suntem dintre familiile care așteaptă ca sistemul de educație să facă totul, ne implicăm cu toții, patru bunici și părinți, iar părinții în special îi creează copilului o mulțime de oportunități de a vedea, experimenta lucruri noi, de a-și lărgi orizontul, de a interacționa cu copii și adulți etc. De la oportunități de a face mișcare și mers în locurile specifice pentru un copil de vârsta lui, la mare, la munte, la sat, la teatru și concerte, la muzee de toate tipurile (cu posibilități de hands-on), grădini botanice, zoologice și observator astronomic sau institute de cercetări, vizionări de filme documentare explicate… copilul a văzut și i s-au explicat cam de toate. Rezultatul este că vocabularul lui este foarte bogat, poate exprima și înțelege cu ușurință lucruri destul de complexe. În schimb, întâmpină dificultăți în a-și aminti ce a făcut la grădiniță, de scris a învățat mai mult cu noi, iar la limba engleză, pe care a ”studiat-o” la grădiniță timp de trei ani, progresele sunt extrem de modeste. Este evident că, în ciuda capacității evidente a copilului de a învăța, metodele folosite la grădiniță nu au fost cele mai bune. Și, cu toții știm, educația timpurie este extrem de importantă pentru copii, iar școala îi așteaptă pe toți cu pretenții ridicate. Noi nu avem emoții pentru că suntem siguri că nepotul nostru se va descurca, iar problema cu limba engleză o putem rezolva tot noi, dacă nu găsim altă cale.

Dar, ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți și bunici nu sunt așa de implicați sau nu se pricep cum să-și educe copiii la nivelul cerințelor de astăzi?

Și ce se întâmplă cu copiii ai căror părinți, care își permit să cheltuiască suplimentar și o fac pentru că vor să-și vadă copiii reușind mai bine în viață, plătesc tot felul de cursuri, stresându-și degeaba copiii și lipsindu-i de bucuria de a fi copii, fără să se aleagă cu mare lucru în urma acestor cursuri, pentru că cei care le susțin nu știu de fapt cum să lucreze cu copiii?

Pornind de la această întrebare și de la faptul că am văzut mulți educatori care folosesc încă metodele scolastice tradiționale, am ales pentru astăzi un articol publicat recent în MindShift și scris de Nurith Aizenman și Gregory Warner – despre sistemul de grădinițe de Ghana. De ce Ghana? Pentru că, să nu ne ascundem după degete, mai mult de jumătate din populația României se află la un nivel de educație similar, iar dotările grădinițelor și pregătirea unui mare procent a cadrelor didactice din mediul rural de la noi sunt cam tot ca la ei, dacă nu mai rău…

Astăzi vă propunem doar prima parte a articolulu lor.

Chiar atunci atunci când cercetătorii susțin schimbarea modului de predare tradițional, părinții fac ca asta să fie greu

În fiecare seară după cină, Herman Agbavor și fiul său în vârstă de cinci ani au un ritual. Micul Herbert se cațără în poală tatălui său, deschide fermoarul rucsacului lui cu cărți și ei parcurg tema de acasă dată de la grădiniță.

Cei doi au făcut asta, cu unele variații, încă de când Herbert avea un an. Atunci Agbavor și-a înscris pentru prima oară fiul la grădiniță.

Ei trăiesc într-un cartier muncitoresc din capitala Ghanei, Accra – într-un apartament dintr-un bloc de ciment, într-o casă cu mai multe familii care are televizor și o mulțime de cărți, dar nu are instalații sanitare în interior. (cam ca multe din ”blocurile moderne” construite pe vremea lui Ceaușescu în satele din România – fără apă curentă și cu 3 WC-uri rudimentare în curtea blocului..n.n.).

După câteva minute din sesiunea lor din acea seară, ei ajung la o pagină cu instrucțiuni pentru a descoperi niște dreptunghiuri. Băiatul șovăie.

“T-R-A-C-E,” (urmărește) spune Agbavor. “Cum se scrie?”

“Te?” încearcă Herbert cu o voce pierită.

“Trebuie să înveți să citești,” spune Agbavor insistent. “Este foarte important. Nu ar trebui să-ți citesc eu tot timpul!“

În acest moment în Ghana este o adevărată cursă să ajungi să-l pui pe copilul tău să citească de la cinci ani. Nimeni nu poate spune cu precizie când au început aceste așteptări să fie atât de răspândite. Dar există un sens foarte răspândit al ideii că Africa se dezvoltă. Chiar anul trecut, Ghana a fost clasată printre economiile cu cea mai rapidă dezvoltare. Și, ca mulți alți părinți, Agbavor este convins că tot felul de job-uri se pot deschide pentru oamenii care știu lucruri – abilități ca vorbirea limbii engleze și lucrul cu computerul. Așa că există o tendință acolo. Părinții, chiar și cei care au venituri foarte mici – își trimit copiii la școli private, de la vârste din ce în ce mai mici.

Această speranță clădită în jurul grădinițelor este ceva ce poți vedea pretutindeni în jurul lumii. În țări bogate sau sărace, peste tot există o recunoaștere a faptului că, o grădiniță de calitate poate da copilului un start neprețuit în viață. Și, în Statele Unite există o presiune în creștere pentru a face cât mai mulți copii să se înscrie de timpuriu la grădiniță. Dar în Accra – și de fapt în multe orașe în dezvoltare rapidă din Africa – ei deja au obținut asta. Se estimează că în Accra, 80% din copiii care au atins vârsta de 3 ani sunt deja la grădiniță, de două ori mai mulți decât în Statele Unite.

Dar există o problemă cu această imagine. Guvernul a testat elevii din Ghana care au intrat în școala elementară și au descoperit că ”boom-ul” promis de pregătirea la grădiniță nu se îndeplinise. Pentru a cita doar una din statistici, printre elevii de clasa a doua testați de școlile de stat, o treime din elevi nu puteau citi nici un singur cuvânt dintr-o poveste simplă. Rezultatele la întrebările de bază la aritmetică erau de asemenea dezamăgitoare.

Pe scurt, vorbind despre grădinițele din Ghana, Sharon Wolf, profesor pentru dezvoltarea timpurie a copilului de la Universitatea din Pennsylvania spune, ”copiii nu iau nimic din asta”. ”Ei nu învață de fapt.”

Wolf este unul din cei câțiva experți care s–au orientat spre această problemă, încercând să o rezolve. Acum trei ani, oficialii i-au cerut ei și altor câțiva colaboratori – inclusiv unei echipe internaționale de cercetători denumită Inovații pentru acțiunile contra sărăciei (Innovations for Poverty Action)* — să pună la cale un experiment menit să îmbunătățească grădinițele din Accra: un program de formare care să-i pună pe educatori să regândească în totalitate abordarea lor de predare.

* https://www.poverty-action.org/

Și la început, programul de formare experimental a fost remarcabil de eficient. Dar apoi eforturile s-au izbit de un zid. Chiar acei oameni care doreau cu cea mai mare disperare ca copiii din Ghana să reușească – au început să se împotrivească.

Misiunea unui profesor

Patru sute patruzeci și patru de profesori au fost selectați pentru programul de formare experimental. Unul dintre ei s-a întâmplat să fie educatorul lui Herbert, o femeie de 41 de ani cu un zâmbet înfloritor, Godaiva Gbetodeme.

Ea a fost unul dintre cei mai dornici recruți – pentru că ea încercase să-și dea seama ani de zile cum să fie un profesor mai bun.

Gbetodeme intrase în învățământ cu mai mult de douăzeci de ani înainte, la vârsta de 20 de ani, în principal deoarece avea nevoie de un loc de muncă. Mama ei murise și ea trebuia să-și susțină frații mai mici. Ea nu avea nici o abilitate specială ci doar un echivalent al diplomei de liceu.

“Așa că a trebuit să mă înghesui unde s-a putut,” spune ea, chicotind. Și ea a remarcat că există acele grădinițe care apar peste tot în împrejurimi, majoritatea conduse privat. Proprietarilor nu le-a păsat că ea nu avea certificat de profesor. Puțini educatori de grădiniță din Ghana au așa ceva.

Dar ceea ce a început doar ca un job s-a transformat imediat într-o chemare pentru Gbetodeme. Ei pur și simplu îi plăcea să fie în preajma copiilor: ”Am realizat că ăsta fusese planul lui Dumnezeu pentru mine”.

Și pentru ea asta însemna că nu ar trebui doar să încerce să fie un profesor.

”Trebuia să devin profesor cu totul.”

Ea a încercat să obțină sfaturi despre cum ar putea deveni un profesor bun de la proprietarii tuturor grădinițelor în care a lucrat. Răspunsul lor a fost întotdeauna, ”mai multe teme acasă”. Ca și: ”De ce nu le dai copiilor trei teme de făcut acasă? De ce nu le dai patru?”

Și asta păreau să dorească și părinții. Își amintește că ei deschideau rucsacul de grădiniță al copiilor în fața ei și spuneau, ”Oh! Dar nu este nici o temă pentru acasă în sacul copilului meu!” Iar eu aș fi spus, ”Nu vă îngrijorați. Luni vom dubla tema pentru acasă a copilului vostru.”

Gbetodome spune că următoarea tentativă a ei de a învăța cum să fie un profesor mai bun a fost un fel de operațiune de spionaj. ”Da, a spus ea chicotind, nu râdeți de mine”. Ea a remarcat că era o altă grădiniță în cartier, nu departe de casa ei, care cerea de trei ori mai mulți bani ca taxă față de grădinița unde preda ea. S-a gândit că trebuie să fie ceva deosebit și că ea ar putea învăța ceva de la ei. Așa că, ”M-am dus la ei jucând rolul un părinte care vrea mai multă informație despre ce oferă grădinița – punând-o pe directoare să-mi arate ce se întâmplă.”

Și a fost uimită de ce a văzut.

“A fost ceva care m-a făcut să spun Wow!”

Clasa lui Gbetodome era un spațiu spartan – cu pereți de ciment goi, fără nici un singur afiș la care să se uite copiii. Această clasă scumpă de grădiniță era plină cu cărți și jucării.

“Forme de Leggo de diferite forme și mărimi”, își amintește ea.

Gbetodome a încercat să-i atragă atenția propriului director, că ar trebui să cumpere astfel de lucruri și pentru clasa ei. Ea spune că el i-a spus că ”asta e o grădiniță pentru cei din clasa muncitoare. Noi nu avem astfel de resurse”.

“Nu există bani”, își amintește ea. ”În școala mea ei se plângeau întotdeauna că nu sunt bani..”

Așa că, Gbetodome s-a întors în clasa ei înfrântă. Și, dacă nu veneau cercetătorii cu programul, ea nu ar fi aflat că era ceva ce ar fi putut îmbunătăți dramatic clasa ei – un ingredient care lipsea și care nu ar fi cerut bani, ci mai curând o regândire fundamentală a felului în care ea trebuia să relaționeze cu elevii ei.

‘Mestecă și scuipă‘

Înainte de lansarea experimentului de pregătire a educatorilor, Wolf, cercetătoarea de la Universitatea din Pennsylvania, a rulat câteva teste pe un grup de preșcolari, pentru a-și da seama cât de multe știu ei.

“Una din căi a fost să le arătăm o imagine și să le cerem să ne spună ce văd”, notează ea. De exemplu, un peisaj cu o mulțime de animale. Apoi, tu ai număra cuvintele pe care le spun copiii, ca un mod de măsura abilitățile lor în ce privește vocabularul.

Dar când Wolf a încercat acest test comun cu preșcolarii din Accra, ”am obținut priviri în gol”. Dacă cel care făcea testul arăta un animal specific, copiii îl puteau denumi. Dar când li s-a cerut copiilor să spună, în general, ”ce vezi tu?”, ei s-au blocat. Ei nu știau cum să ofere propriile lor observații și păreri într-un răspuns la o întrebare deschisă.

“A devenit clar că copiilor nu li se dădeau astfel de oportunități în școală,” spune Wolf. Și, când a început să viziteze clasele de grădiniță din Accra devenit clar că ăsta era rezultatul unui stil de predare foarte particular.

Am înțeles cum arată această abordare într-una din dimineți, când am intrat în una din grădinițele pe care le studia Wolf, chiar în momentul în care începea ora.

Aproximativ 40 de copilași stăteau la locul lor, pe rândurile de bănci și mese din lemn. Educatoarea lor a intrat în fața clasei și s-a întors cu fața la ei. ”Atenție!” a spus ea pe un ton ascuțit. Copiii s-au ridicat ca unul, pocnindu-și palmele de șolduri.

Aproape imediat, educatoarea s-a lansat în lecția de vocabular al limbii engleze – limbajul folosit de oficialii din Ghana, dar nu limbajul folosit în casele acestor copii. “Pantof!” a strigat ea, ridicând un card cu imaginea unui pantof. “Pantof!” au strigat copiii înapoi. “Pantof!” “Pantof!” “Pantof!”

A venit la rând imaginea unui nas.”Nas!” a strigat educatoarea. “”Nas!, Nas!, Nas!” au strigat copiii. Și tot așa.

Apoi a venit timpul numerelor romane.

Pare ceva riguros din punct de vedere academic, dar există o serioasă deficiență, spune Margaret Okai, oficialul însărcinat din partea guvernului Ghanei pentru grădinițe și școli elementare.

Profesorii sunt concentrați exclusiv pe memorizarea brută. “Când intri în clasele lor, realizezi că ei nu sunt capabili să angajeze copiii. Ei mai curând stau în fața copiilor”, spunea ea – citind copiilor și făcându-i să repete după ei.

Când i-am descris scena pe care o văzusem la grădiniță lui Herman Agbavor – tatăl care făcea tema de acasă cu copilul lui – el a aprobat imediat, recunoscând. “Când am fost la școală noi numeam asta înghite și scuipă,” spune el. Adică, pentru fiecare întrebare posibilă, profesorul îți dădea singurul răspuns corect să-l memorezi – sau să-l ”mesteci” – în așa fel încât atunci când venea timpul pentru test, să îl poți regurgita – ”Să-l scuipi” înapoi, după expresia lui.

“Și apoi,” adaugă Agbavor cu un chicotit, “tu uitai de el. Nu se reținea nimic.”

Oamenii din Ghana râd vorbind despre mestecă și scuipă, pentru că dintotdeauna a fost așa. Nu este ceva ce ei se așteaptă să se schimbe. Ei se plâng despre felul în care americanii sunt blocați cu testele lor standardizate sau despre faptul că li se dă o vară întreagă copiilor ca să uite tot ce au învățat în timpul anului.

Dar există un consens între cercetători și oficialii guvernamentali că, măcar în grădinițe, este o urgentă nevoie de a scăpa de această metodă. În loc să forțezi copiii să se holbeze la o tablă sau la un card, spune Okai, educatorii trebuie să vina cu activități practice, utilizând obiecte pe care copiii le pot atinge și manipula. Și Wolf admite că cel mai important, crucial este ca, în loc să-i antreneze în a scuipa răspunsuri la o listă de întrebări, educatorii trebuie să pună întrebări cu răspuns deschis care ”dezvoltă abilitatea copiilor de a gândi și judeca.”

Acesta era ingredientul lipsă din clasa lui Gbetodeme.

Sursa: https://www.kqed.org/mindshift/51484/even-when-research-supports-changing-traditional-teaching-parents-make-it-hard