Iată un nou articol din seria propusă de A.J.Juliani despre Învățarea bazată pe proiecte.

Celor doi băieți ai mei le place să joace fotbal (soccer – fotbal european). Eu am crescut privind jocurile de football american și am jucat foarte scurt timp fotbal (la nivelul tinereții) înainte de a mă dedica total football-ului american în timpul gimnaziului și al liceului.

Mă uit tot timpul la meciurile de football (american), am fost antrenor ani de zile și i-am învățat pe amândoi băieții mei să arunce mingea de football (corect) pe la vârsta de trei ani.

Noi, în tot cazul, suntem o familie care se uită la fiecare meci al Philadelphia Eagles (Super Bowl Champs!!!) și de asemenea la o mulțime de meciuri de football ale echipelor de colegiu.

Dar, iată-ne cu amândoi băieții mei jucând fotbal (soccer) iubind acest sport și vrând să privească meciuri.

Iar eu eram pierdut.

Nu este vorba că nu apreciez jocul de fotbal (soccer). O fac. Îmi place să mă uit la Cupa Mondială (World Cup) și am jucat destule jocuri video din seria FIFA de-a lungul anilor, dar nu asta era problema.

Problema era că nu ȘTIAM nimic despre fotbal.

Nu știam diferența dintre Premier League, La Liga, și Champions League. Nu știam care sunt echipeIe bune și jucătorii buni, în afară de Messi și Ronaldo, pe care îi cunoaște toată lumea.

Am vrut să știu mai multe despre fotbal și am început să caut pe Google și, ghici ce s-a întâmplat?

Am fost copleșit de informații.

Prea multe dintr-o dată și eu nu puteam realmente să le urmăresc.

Așa că, am sărit pe Instagram și am urmărit două conturi de fotbal (BrFootball și PremiereLeague).

În termen de două zile am înțeles diferența dintre ligi. După încă cinci zile am avut o imagine despre cine au fost cei mai buni jucători. După alte vreo două zile am înțeles care au fost echipele de top din ligile mari de fotbal din Europa. Cine s-a calificat pentru Liga Campionilor (Champions League) și cine au fost câștigătorii în turneele trecute (și cine era de așteptat să câștige).

Am ”cercetat” totul despre fotbal și am executat doar o (1) căutare pe web. Care mi-a dat puțină până la aproape nici o informație.

Acum, păstrez la zi toate lucrurile despre futbol și îmi pregătesc băieții pentru World Cup cu cunoștințe și aprecieri asupra a ce urmează să privim și să experimentăm împreună. ”Cercetez” încontinuu doar verificându-mi mail-urile pe care le primesc zilnic de la cele două conturi, așa cum fac în normal fiecare zi cu alte informații și având informația despre fotbal actualizată regulat.

Cum funcționează acest tip de cercetare în școală?

Întâi, trebuie să recunoaștem că, în școală, tindem să facem cercetarea într-un singur fel (din multe posibile). Deseori tratăm cercetarea ca pe o MUNCĂ sau ÎNSĂRCINARE pe care elevii trebuie să o facă pentru a învăța ceva. Aici intră în joc căutarea pe Google și căutarea de alte surse și citirea din Wikipedia. Câteodată primim cărți pentru tema respectivă, de asemenea. Și, dacă ești norocos, conținutul nu este plictisitor și arid.

Dar, cel mai adesea conținutul este exact așa: PLICTICOS.

Așa că, elevii cred că cercetarea este plictisitoare. Și lor nu le place.

Când elevii fac cercetare doar din supunere, în loc să o facă de curiozitate, noi pierdem puterea învățării.

În al doilea rând, trebuie să recunoaștem că cercetarea poate fi amuzantă și antrenantă. Putem privi video-uri grozave, citi povestiri, asculta înregistrări audio și urmări conturi de pe platformele noastre sociale favorite.

De fapt ar trebuie să fie amuzant și antrenant să înveți în aceste moduri dacă avem un scop care se întinde dincolo de a lua note la școală.

În al treilea rând, trebuie să recunoaștem că cercetarea poate fi atât activă cât și pasivă.

Când copiii mei pun o întrebare pe Amazon Alexa (https://www.youtube.com/watch?time_continue=4&v=UOEIH2l9z7c // https://www.youtube.com/watch?v=G2P_jFN0Pr8// https://developer.amazon.com/alexa// ) despre ceva, un lucru asupra căruia nu cad de acord (de ex. dacă George Washington și Alexander Hamilton au fost cu adevărat prieteni?) aceasta este o cercetare activă.

Dar, ei cercetează de asemenea pasiv aceeași temă, ascultând o înregistrare muzicii filmului Hamilton de luna trecută și alegând versurile și povestea din fiecare cântec.

Ăsta este motivul pentru care cercetarea într-un mediu de învățare bazat pe proiecte (PBL) este atât de autentică. Ea poate fi făcută într-o asemenea varietate de moduri care nu includ doar cercetarea articolelor din reviste sau pe Wikipedia ca fiind singurele opțiuni.

Atât articolele din reviste cât și Wikipedia pot fi o parte a procesului de cercetare în timpul PBL, dar ele nu vor fi niciodată singurele opțiuni.

Chestionarea/ interogarea ca ghid pentru cercetarea autentică într-un mediu bazat pe proiecte

“Cu cât ne familiarizăm cu PBL, cu atât mai mult ajungem să realizăm că este o serie compusă din cele mai bune practici.” – Ross Cooper și Erin Murphy în Hacking Project-Based Learning

“Ce vrei să faci astăzi?”

“Unde vrei să mergi la cină?”

“Ce cântec ar trebui să pun?”

“Cine a spus asta???”

Pare că pe tot parcursul zilei noi punem mici întrebări. Punem întrebări în familia noastră, la locul nostru de muncă, în școlile noastre și online. Nu există o limită a întrebărilor pe care le putem pune sau a celor pe care îi putem întreba, sau despre ce îi putem întreba.

Chestionarea/ interogarea (care este actul de a pune întrebări și de a cerceta) nu este nouă. Este ceva ce noi facem constant.

Dar, când a fost ultima oară când tu ai pus o întrebare MARE?

Dan Rothstein și Luz Santana, autori ai cărții, Make Just One Change: Teach Students to Ask Their Own Questions (Fă o singură schimbare, învață-i pe elevi să pună propriile întrebări), explică importanța punerii acestor întrebări:

” Să vii cu/ să pui întrebarea potrivită implică o gândire viguroasă pe parcursul problemei, investigarea ei din unghiuri variate, să transformi întrebările închise în întrebări cu răspuns deschis și să dai prioritate întrebărilor celor mai importante pentru a ajunge în miezul problemei.”

Noi am subestimat cât de bine pot gândi copiii noștri.

Vedem în mod constant că sunt trei rezultate. Unul este că elevii sunt mai angajați. Al doilea, că ei au mai multă stăpânire asupra învățării proprii, ceea ce pentru profesori este un lucru uriaș. Iar cel de al treilea rezultat este acela că ei învață mai mult – vedem o muncă de o mai bună calitate.

Sunt destul de sigur că toți ar aprecia ca binevenite mai mult angajament, mai multă stăpânire și o muncă de mai bună calitate!

Punerea acestor mari întrebări, energia mentală și dorința de a merge dincolo de rodajul întrebărilor și răspunsurilor zilnice simple. Este în parte mentalitate, în parte oportunitate.

Ca profesor, m-am găsit pe mine dorind/ vrând/ sperând ca elevii mei să pună întrebări mari și să se provoace singuri să rezolve probleme mari.

Cu toate acestea, deseori nu am încurajat mentalitatea sau nu le-am dat o amplă oportunitate de a face asta în clasa mea sau în școala noastră.

Asta s-a schimbat în momentul în care le-am dat elevilor mei înapoi stăpânirea propriei învățări cu învățarea bazată pe proiecte (Project Based Learning.)

Experiențele noastre de PBL au început cu chestionarea. Ei (profesorii) i-au provocat pe elevi să pună întrebări mari despre probleme mari care contau pentru ei (elevii). Și realizarea acestei mici ajustări a provocat o uriașă scânteie în clasa mea deoarece ei s-au scufundat în cercetare, brainstorming, ideație, realizare de prototipuri, creând și eventual lansându-și munca către o audiență.

Dar, cum începem să dezvoltăm asta în clasele noastre? Cum putem să-i facem pe elevi să pună întrebările potrivite (și întrebările mari) în locul micilor întrebări zilnice?

Să pui întrebările potrivite

Faza a doua din Gândirea Conceptuală a Ciclului LAUNCH (Lansarea – LAUNCH Cycle) este pe de-a întregul despre a pune cât mai multe întrebări deschise posibil. Poți începe prin a spune elevilor, ”Știți cum profesorii vă spun că nu există întrebări stupide? Ei bine, singura întrebare proastă din conceptul de proiecte este, ‘Ar trebui să pun întrebarea asta?‘ Deoarece chiar și din cea mai aparent stupidă întrebare există șansa să înveți ceva.”

Poți să le explici că unele din cele mai bune invenții au început cu o întrebare ”stupidă” despre combinarea a două idei care păreau diferite. O idee vagă, pe jumătate coaptă este deseori o scânteie de inovație care provoacă situația existentă.

Există o anumită vitejie în punerea de întrebări – în special când întrebările par prostești sau de genul celor care provoacă presupunerile mulțimii. Dacă un elev pune o întrebare despre ceva despre care ”toată lumea știe”, acel elev își admite ignoranța. Dar iată un lucru: câteodată mulțimea este cea ignorantă.

Iată câteva căi rapide pentru a-i aduce pe elevi la mentalitatea de a pune întrebări mari și de a furniza oportunitatea pentru acestea în clasă:

1. Chestionează totul. Fă și tu asta ca profesor, va fi un model a cum vrei tu ca elevii să facă.

2. Începe cu chestionarea. Ideea este simplă. În loc să începi ora cu o întrebare pe care tu ca profesor ai creat-o, dă această oportunitate elevilor și propriei lor chestionări.

3. Dă feedback la întrebări. Ce face o întrebare să fie bună? O întrebare profundă? O întrebare mare?

4. Practică asta deseori. Du-te dincolo de LAUNCH Cycle pentru a avea elevi care pun o tonă de întrebări. Pune ”chestionarea” în fiecare activitate și lecție pe care o faci cu elevii pentru a construi o cultură a chestionării.

5. Petrece mai mult timp jucând. Serios. Întreabă-te dacă este ceva ce putem promova în școli dar și ceva ce putem permite – și cea mai bună cale ca asta să se întâmple este prin promovarea jocului.

6. Furnizează suport. Unii elevi au cu adevărat dificultăți cu strategiile de chestionare a unei idei/probleme. În cartea noastră, Lansarea (LAUNCH), îți furnizăm o uriașă listă de întrebări care îi opresc pe elevi să înceapă.

7. Îmbrățișează alegerea elevului. Alegerea începe cu o întrebare dar nu trebuie să se oprească aici. Îmbrățișează ideea că elevii pot învăța tipuri diferite de conținut în timp ce învață să stăpânească aceleași abilități.

8. Redu frica. Dacă elevii au trebuit să-și petreacă majoritatea timpului lor punând întrebările corecte, se pot simți tulburați când li se spune că acum pot să pună propriile întrebări.

 

Cercetarea. Nu este o idee nouă.

Sunt aceia care cred că învățarea bazată pe proiecte (Project-Based Learning), Ora de geniu (Genius Hour) și LAUNCH Cycle sunt idei complet noi. Dar asta nu e adevărat, departe de așa ceva.

Cercetarea, interogarea au fost acelea care au condus progresul umanității timp de secole, așa cum se întâmplă și astăzi. Acest tip de ”învățare bazată pe cercetare” este cu adevărat doar felul cum învățăm noi.

Cercetarea este ceva ce TOȚI facem, TOT timpul.

Ceea ce este important este să conștientizăm cercetarea ca pe o parte majoră a procesului de învățare. O parte majoră pe care trebuie să o permitem, să ne facem timp pentru ea, să o susținem și să o prețuim.

Acest citat din Anne Frank sintetizează perfect importanța chestionării și cercetării:

“Chiar de pe când eram o fetiță mică și abia puteam să vorbesc, cuvântul ”de ce” a trăit și a crescut o dată cu mine… Când am ajuns mai mare, am remarcat că nu toate întrebările pot fi puse și că la multe ”de ce-uri” nu se poate răspunde niciodată. Ca rezultat, am încercat să rezolv lucrurile singură, frământându-mă cu propriile întrebări. Și am ajuns la o descoperire importantă că întrebările pe care fie nu trebuie să le pui în public sau cele pe care nu le poți pune în cuvinte, pot fi cu ușurință rezolvate în propriul tău cap. Așa că, cuvântul/ întrebarea ”de ce” nu m-a învățat doar să întreb, dar și să gândesc. Iar gânditul nu a făcut nimănui rău. Dimpotrivă, ne-a făcut bine nouă, tuturor celor din lume.”

Când îi văd pe elevii mei din clasă că încep cu chestionarea (în locul întrebărilor mele directe de profesor) ei au fost prinși într-o acțiune care îi conduce pe toți la învățare: atenția.

Tindem să obținem atenția elevilor din necesitate. Note, date fixate și procesul școlii imploră elevii să fie ascultători, să urmeze regulile și să fie atenți deoarece ei trebuie să facă asta…

Dar ce se întâmplă când elevii obosesc să joace acest joc al școlii, sau învață să-l joace așa de bine încât ei nu învață cu adevărat ci doar trec prin mișcările obligatorii?

Ei nu sunt angajați. Ei nu sunt împuterniciți. Și ei tind să se oprească din a pune întrebări, ca să nu mai spunem de marile întrebări.

Ei bine, de aici vine ideea de ”model de fabrică” a educației. Când elevii sunt atenți pentru că așa trebuie și sunt ascultători în loc să fie angajați și împuterniciți.

Aceasta, din nefericire, nu-i pregătește pe elevii noștri să fie viitorii oameni care mișcă și scutură lucrurile, așa cum noi sperăm că vor deveni.

Și, așa cum explică Isidor Isaac Rabi, laureat al Premiului Nobel pentru știință, totul poate fi schimbat prin concentrarea pe întrebări:

“Mama mea m-a făcut om de știință fără să aibă vreodată intenția. Oricare altă mamă evreică din Brooklyn și-ar fi întrebat copilul după școală: ”Ei? Ai învățat ceva astăzi?” Dar nu și mama mea. “Izzy,” spunea ea, “ai pus vreo întrebare bună astăzi?” Această diferență – să pui întrebări bune – m-a făcut să devin om de știință.”

Prima dată l-am văzut pe Joy Kirr scriind, “Cercetarea. Nu este o idee nouă.” Simplitatea acestor vorbe mi-a spus multe.

Inovația și creativitatea nu sunt întotdeauna idei noi. Câteodată sunt idei și practici care au funcționat timp de secole, dar prezentate într-o formă care îi împuternicește pe elevii noștri de astăzi.

Câteodată inovația și creativitatea nu au nimic de a face cu cea mai nouă tehnologie ci, în schimb, au totul de a face cu acele lucruri asupra cărora ne concentrăm timpul și atenția.

Haideți să aducem înapoi chestionarea/ interogarea / cercetarea pentru a începe proiectele și aventurile noastre de învățare. Funcționează. Împuternicește. Și face ca cercetarea să fie la fel de autentică cum este și în viața noastră de toate zilele.

Sursa: http://ajjuliani.com/authentic-research-looks-like-project-based-learning/