Încă de pe băncile facultății m-a interesat modul în care ”funcționăm” noi ca oameni și, mai ales, cum ne funcționează creierul, cum putem învăța, gândi, crea mai bine.

Poate și de asta mi-am ales ca subiect pentru lucrarea de diplomă (la Conservatorul de Muzică!) o lucrare în domeniul psihologiei – Influența muzicii asupra psihicului uman. Asta.. în perioada în care psihologia fusese declarata subiect ”interzis” de către minunații conducători ai societății socialiste!. Ca să pot aborda acest subiect a trebuit să ”mă bat” cu conducătorii facultății, să traduc cărți și articole din franceză, engleză, rusă (pe care le mai știam) și din germană și spaniolă, limbi pe care nu le cunoșteam deloc, a trebuit să învăț proceduri de cercetare și să experimentez pe un grup de subiecți.. Deși am abordat efectul muzicii asupra întregului organism, de fapt voiam să aflu nu dacă (asta știam sigur), ci în ce mod și în ce măsură muzica, și ce fel de muzică, influențează pozitiv procesul de învățare. Desigur că lucrarea mea din acea vreme nu avea pretenția de lucrare științifică, dar mi-a întreținut interesul și mi-a stârnit pasiunea pentru cercetare, care s-a dezvoltat continuu.

De atunci, această temă a rămas o preocupare constantă – am citit cărți, am dezbătut tema și experimentat alături de colegii mei din fundație și celelalte organizații diferite metode de abordare a problemelor de învățare, am discutat cu experți și colegi din alte țări.

Este și motivul – alături de dorința de a-i ajuta pe toți educatorii să cunoască mai bine procesele care se petrec pe parcursul învățării, la orice vârstă și de a-i ajuta să-și aleagă cele mai bune strategii și metode de predare / colaborare cu copiii sau învățăceii lor – pentru care, unele din primele cărți traduse de noi și recomandate prin articolele publicate în acest site au fost cărțile ”O nouă cultură a învățării” scrisă de D. Thomas și J.S.Brown și ”Să faci gândirea vizibilă” de R.Ritchhart, M.Church și K.Morison.

Începând de astăzi continuăm cu această serie dedicată temei despre procesele învățării cu spicuiri din cartea ”Cum învățăm”, scrisă de Benedict Carey.

Iată primul fragment pe care vi-l propunem din acestă carte.

Lărgește orizontul

”Am fost un tocilar.

Ăsta era cuvântul pentru ce făceam pe atunci: Copilul care muncește asupra fiecărui detaliu, care face fișe. Un aspirant, un strângător de note, o albină muncitoare – copilul ăla – și îl pot vedea acum cu claritate, aproape patruzeci de ani mai târziu, aplecat peste cartea tipărită, chinuindu-se la lumina unei lămpi de birou ieftine.

Îl pot vedea de asemenea, dimineața devreme, trezindu-se și studiind de la ora cinci: elev în clasa a zecea de liceu, cu stomacul fierbându-i încet pentru că nu stăpânea tocmai bine – ce? Formula ecuației pătratice? Termenii din Louisiana Purchase? Politica de leasing, teorema valorii mediane, felul în care Eliot utiliza ironia ca metaforă pentru… cine știe ce afurisit de lucru?

Nu contează.

A dispărut de mult, întregul curriculum. Tot ceea ce a rămas este groaza. Că se scurge timpul, că este prea mult de învățat, că unele lucruri sunt de neatins. Dar mai este ceva acolo, de asemenea, un semnal de joasă frecvență pe care îți ia ceva timp să îl sesizezi, ca un robinet care picură în baia de jos: îndoiala. . Sentimentul sâcâitor de a te fi chinuit pe drum când elevii talentați ajungeau la finiș fără să transpire din cauza efortului. Ca și mulți alții, am crescut crezând că învățarea este doar auto-disciplină: o cățărare grea și singuratică pe panta abruptă de piatră a cunoașterii către culmea pe care trăiesc oamenii deștepți. Am fost condus mai mult de frica de a nu eșua decât de ceva cum ar fi curiozitatea sau uimirea.

Acea frică m-a făcut o specie ciudată de elev. Pentru frații mei, am fost Dl. Perfect, seriosul frate mai mare care obținea de cele mai multe ori nota maximă (A). Pentru colegii mei de clasă, am fost Omul Invizibil., prea nesigur de stăpânirea materialului ca să vorbesc. Nu dau vina pe eul meu tânăr, pe părinți sau pe profesorii mei pentru această personalitate divizată. Cum aș putea? Singura strategie pe care oricare din noi o știa pentru aprofundarea învățării – muncește-te ca pe un câine de sanie – funcționa, în anumite limite; efortul este singurul și cel mai important factor în succesul academic.

Cu toate acestea era strategia pe care eu deja o utilizam. Aveam nevoie de ceva mai mult, de ceva diferit – și simțeam că trebuie să existe.

Primul indiciu că exista, pentru mine, a venit sub forma unor alți elevi, acei doi sau trei copii care aveau la algebră sau istorie – cum aș putea-o numi? – un cap limpede, o abilitate de a face lucrurile bine fără să aibă privirea unui animal hăituit. Era ca și cum li s-ar fi spus că e în regulă să nu înțeleagă imediat; că asta va veni cu timpul; că îndoielile lor sunt, în sine, un instrument valoros. Dar experiența de schimbare reală pentru mine a venit mai târziu, când am aplicat la facultate. Intrarea la facultate fusese misiunea mea tot timpul. Și am eșuat; Eu am eșuat. Am trimis o duzină de aplicații și am fost respins. Toți acei ani de muncă ca la galere și, la sfârșit, nu aveam nimic de arătat decât un teanc de plicuri subțiri (cu respingeri, n.n.) și un loc pe lista de așteptare – la un colegiu la care am urmat un an înainte de a renunța.

Ce a fost greșit?

Nu aveam nici o idee. Am țintit prea sus, n-am fost destul de perfect, m-am înecat la standarde. Nu contează. Am fost prea ocupat să mă simt respins ca să mă mai gândesc la asta. NU, mai mult decât respins. Ca și cum am fost escrocat de un oarecare cult fictiv al autodezvoltării la care plătisem dările și care fugise cu banii. Așa că, după ce am fost respins, am făcut niște ajustări de atitudine. Mi-am pierdut încleștarea. M-am oprit din alergare. Mi-am lărgit orizontul, ca să îl parafrazez pe Thoreau. N-a fost cine știe ce strategie – eram un adolescent, nu puteam să văd la mai mult de trei pași în fața mea – ca un simplu instinct de a-mi ridica capul ca să privesc în jur.

Am cerșit intrarea la Universitatea din Colorado, trimițănd o aplicație împreună cu o scrisoare – pledoarie. Atunci erau timpuri mai simple; e o școală de stat; și am fost acceptat fără prea multe discuții. În Boulder, am început să trăiesc pentru prezent. Am făcut multe drumeții, am schiat puțin, am consumat prea mult din de toate. Am dormit cât am putut, am ațipit la orice oră și am studiat din când în când, amestecând largi doze din majoritatea acțiunilor legale pentru care marile colegii sunt pe drept cunoscut renumite. Nu spun că am absolvit la materia ”gin și tonic”; nu m-am lăsat niciodată de studiile mele – doar că le-am permis să fie doar o parte din viața mea, mai mult decât să fie scopul central. Și undeva în acest amestec de viață bună și proastă, am devenit student. Nu doar un student oarecare, ci unul care purta povara cu ușurință, fie chiar și în matematică și fizică și eram dornic să risc un eșec la unele cursuri dificile.

Schimbarea nu a fost imediată sau dramatică. N-au sunat clopotele, n-au cântat îngerii. S-a întâmplat treptat, așa cum se întâmplă lucrurile astea.

Mulți ani după asta m-am gândit la facultate așa cum bănuiesc că o fac mulți oameni: am avut performanțe destul de bune în ciuda existenței mele risipite, a obiceiurilor proaste. Nu m-am oprit niciodată ca să mă întreb dacă aceste obiceiuri erau, de fapt, proaste.

• • •

La începutul anilor 2000, am început să urmăresc știința învățării și memoriei ca reporter, întâi pentru Los Angeles Times și apoi pentru The New York Times. Acest subiect – mai precis, cum învață creierul mai eficient – nu a fost în centrul atenției mele. Mi-am petrecut majoritatea timpului asupra unor domenii mai largi legate de comportament, cum sunt psihiatria sau biologia creierului. Dar m-am întors mereu la învățare, deoarece povestea era una atât de improbabilă. Erau oameni de știință autentici, investigând efectul unor lucruri aparent banale asupra învățării și memoriei. Muzica din fundal. Locul de studiu, ca de exemplu, sau de unde ”ataci” cărțile. Pauzele pentru jocuri video.

Cinstit, lucrurile astea contează când vine timpul testelor, când vine timpul să performezi? Dacă da, de ce?

Fiecare descoperire a avut o explicație și fiecare explicație părea să spună ceva despre creier, ceva care nu era evident. Și cu cât mai profund m-am uitat, cu atât am găsit rezultate mai curioase. Distracția poate ajuta învățarea. Ațipitul o face, și el. Părăsirea unui proiect înainte să-l termini: nu este cu totul rea ș,i un proiect aproape făcut rămâne în memorie mult mai lung timp decât unul completat. Să faci o testare despre un subiect înainte de a ști ceva despre acel subiect îmbunătățește învățarea care urmează. Ceva despre aceste descoperiri m-au sâcâit. La început nu sunt tocmai credibile, dar ele merită încercate – pentru că sunt mici, ușoare, ușor de făcut. Nu există nici o scuză pentru a le ignora. În ultimii câțiva ani, ori de câte ori am început un proiect nou, pentru serviciu sau distracție, ori de câte ori m-am gândit să reiau o abilitate neglijată de mult timp, cum este cântatul la chitara clasică sau vorbitul în spaniolă, auto-chestionarea a început:

“Nu există o cale mai buna?”

“N-ar trebui să încerci. . .?”

Și așa am făcut. După ce am experimentat cu multe tehnici descrise în studii, am început să simt o familiaritate insidioasă și nu mi-a luat mult timp până să-i identific sursa: facultatea. Abordarea mea zăpăcită, ad-hoc de învățare în Colorado nu reprezintă cu precizie cele mai noi principii ale științelor cognitive – nimic din lumea reală nu este atât de curat. Ritmul s-a simțit similar, totuși, în modul în care studiile și tehnicile s-au infiltrat în viața mea, în conversații, în gânduri și chiar în vise.

Acea conexiune a fost personală. Și m-a condus la gândirea despre știința învățării ca întreg, mai curând decât spre o listă de idei de auto-ajutor. Ideile – tehnicile – sunt toate bune fiecare, asta e clar. Partea cea mai grea a fost să le pun pe toate laolaltă. Ele trebuie să se potrivească împreună cumva, și cu timpul am văzut că singurul mod era la fel de excentric ca și calitățile în sine ale sistemului care le susține – creierul viu în acțiune. Ca să o spun altfel, descoperirile colective ale științei moderne a învățării furnizează mult mai mult decât o rețetă despre cum să înveți mai eficient. Ele descriu un mod de viață. O dată ce am înțeles asta, am fost capabil să mă uit înapoi la experiența mea de la facultate cu ochi noi. Mi-am iluminat studiile, așa e, dar făcând asta am permis de asemenea temelor să curgă în vița mea non-academică într-un mod în care nu o făcuseră înainte. Și atunci când creierul trăiește cu materialul studiat este momentul în care i se relevă puterile și slăbiciunile – limitările lui și imensele lui posibilități – ca mașină de învățare.

Creierul nu este ca un mușchi, cel puțin nu într-un sens direct. Este cu totul altceva, sensibil la dispoziție, la reglarea în timp, la ritmurile circadiene, ca și la locație, mediul înconjurător. Înregistrează mult mai multe decât suntem conștienți și deseori adaugă detalii pe care nu le remarcăm atunci când revizuim ce am memorat sau fapte învățate. Lucrează din greu noaptea, în timpul somnului, căutând conexiuni ascunse și semnificații mai adânci ale evenimentelor zilei. Are o puternică preferință pentru semnificație în loc de întâmplare și simte lipsa de sens ca pe un atac. De asemenea nu-i plac ordinele, așa cum o știm cu toții – uitând fapte prețioase de care avem nevoie pentru un examen în timp ce își amintește cumva scene întregi din Nașul sau din meciul din 1986 al celor de la Boston Red Sox.

Dacă creierul este o mașină de învățare, atunci este una excentrică. Și lucrează cel mai bine când îi exploatăm ciudățeniile.”

• • •