Înainte de a vă povesti mai departe ce s-a întâmplat la NeConferința Restart Education, unde au apărut printre alte teme dezbătute intens cele ale standardizării educației, standardizării sau nu a valorilor promovate în școală (așa cum poate ați înțeles și din primul articol), a modului în care testăm rezultatele învățării și modului în care sistemul răspunde diversității reale a copiilor și tinerilor, s-a pus cu multă seriozitate problema modului în care îi învățăm nu pentru acum, ci pentru viitor – două dintre atelierele Open Space au propus această temă. Acesta este motivul pentru care și noi vă propunem astăzi un articol recent scris de AJ Juliani pe această temă controversată – școala de astăzi își propune să educe un imaginar ”individ mediu” sau personalități și talente individuale, pentru o economie e viitorului care are nevoie de astfel de resurse – lideri, indivizi care învață continuu, care gândesc analitic, critic și prospectiv, sunt creativi, adaptabili, știu să lucreze în echipe..?
Iată articolul provocator al lui Juliani:
Tu nu ești un individ mediu.
Nici eu nu sunt.
De fapt, nimeni nu este ”mediu”.
Presupunerea că măsurătorile care ne compară cu o medie – cum sunt etapele de dezvoltare, GPA (media notelor obținute), evaluările de personalitate, rezultatele testelor standardizate și ierarhizarea evaluărilor de performanță – dezvăluie ceva semnificativ despre potențialul nostru este atât de impregnată în conștiința noastră încât nici nu o mai punem la îndoială. Această presupunere, spune Todd Rose de la Harvard, este în mod spectaculos – și științific – greșită.
Sfârșitul acelui ”individ mediu” – așa cum Todd Ros l-a pus în cartea sa – este o schimbare uriașă în modul în care gândim despre studiile medicale, designul unei carlingi de avion de luptă cu reacție și despre sistemul nostru curent de educație.
Dacă media a definit sistemul nostru de educație pentru ultimii peste 100 de ani, ceea ce ar putea defini sistemul nostru de educație în viitorii 50-100 de ani este Știința individualului.
Iată cum a prezentat-o Rose într-un articol recent, intitulat Dincolo de medie:
– (https://www.gse.harvard.edu/news/ed/15/08/beyond-average)
“Chiar acum, din cauză că noi credem în mitul individului mediu, noi credem că oportunitate înseamnă să furnizezi un acces egal la experiențe educaționale standardizate,” spune el. “Cu toate acestea, deoarece noi știm că nimeni nu este de fapt mediu, este evident că accesul la experiențe standardizate nu este nici pe departe suficient pentru a furniza oportunități egale. Pentru mine, dacă tu accepți realitatea individualității, atunci asta înseamnă că va trebui să regândim cum definim oportunitățile egale în educație și dincolo de ea.”
Oportunități egale, atunci, cere o potrivire egală între indivizi (potențialul lor real, n.n.) și mediile lor educaționale.
“Orice este mai puțin, este inerent și profund inegal,” spune Rose.
“Eu cred că noi trebuie să stabilim o ștachetă mult mai înaltă pentru noi înșine în Secolul 21. Dacă noi vom fi o țară căreia îi pasă de oportunități egale, atunci noi trebuie să ne străduim ca o potrivire egală să fie un drept din naștere al fiecărui copil din această țară. Dar în acest moment în educație noi nu luăm această idee în serios, în parte deoarece până recent noi nu aveam știința și tehnologia pentru a face asta. Dar acum o avem. Așa că, dacă tu accepți ideea de potrivire egală, atunci aceasta înseamnă ceva radical pentru viitorul educației – înseamnă că nu putem accepta un sistem bazat pe medie; înseamnă că nu putem accepta materiale de curriculum standardizate, sau evaluări simpliste unidimensionale, sau cantități fixe de timp pentru învățare sau un singur traseu pentru succesul academic.”
Dar, deși noi știm că oamenii învață și se dezvoltă în moduri distincte, aceste modele unice și comportamente sunt pierdute în școlile și afacerile noastre care sunt concepute în jurul miticei ”persoane medii”. Această model de dimensiune-medie-care-se-potrivește-tuturor ignoră diferențele noastre și eșuează în a recunoaște talentul. Este timpul să schimbăm asta.
Rose oferă o alternativă – cele trei principii ale individualității – și dezvăluie cum să profităm din plin de ele pentru a câștiga o culme a succesului în școală, în carieră și în viață.
Priviți acest discurs de mai jos* (primele 15 minute sunt obligatoriu de urmărit) pentru a câștiga o imagine mai profundă a acestei probleme.
* https://www.youtube.com/watch?v=_cMXWcME_vQ – Todd Rose: “The End of Average” (Sfârșitul mediei) | Talks at Google
Știința Individualului
Încă de la dezvoltarea metodelor de imagistică a creierului, metodologia standard de cercetare pentru creier a constat în a face o ”medie” a tuturor hărților creierelor unor subiecți individuali care participau la un anumit studiu și să raportezi harta medie, apoi să utilizezi această hartă medie pentru a face presupuneri care erau aplicate unor indivizi. Totuși, asta violează presupunerile teoriei ergodice** (care studiază sistemele dinamice, n.n.), făcând astfel de concluzii cel puțin îndoielnice.
** http://www.staff.science.uu.nl/~kraai101/lecturenotes2009.pdf
În anii recenți, cercetătorii – conduși de specialiști în neuro-științe ca Mike Miller de la University of California, Santa Barbara — au găsit dovezi unde rezultatele bazate pe medie nu corespund nimănui.
Această realizare a motivat oamenii de știință să se uite dincolo de medii pentru a înțelege caracteristicile creierului individual. Proiectul The Brain Individuality (Individualitatea creierului) a luat imaginile creierelor din studiile anterioare, care utilizau metodele bazate pe medie, și au re-analizat datele utilizând metode centrate pe individ pentru a crea o știință a individualului.
Știința individualului ia ceea ce oamenii de știință și-au dat seama despre metodele de vizualizare a creierului și le aplică la cu totul alte domenii și arii ale vieții unde ”media” a domnit ani și ani.
Rose merge și mai în profunzime privind modul în care asta se aplică la sistemul nostru educațional:
Acesta nu este o dezbatere nouă. De fapt, această ciocnire de presupuneri fundamentale veche de un secol poate fi privită ca o bătălie cardinală pentru sufletul educației moderne. De partea educației pentru individualitate, găsim unele dintre cele mai admirate și progresiste personalități ale educației americane, incluzând pe John Dewey, Charles Eliot, și Benjamin Bloom. Acești “Individualiști” au fost animați de presupunerea lor, care îi definea, că fiecare elev este diferit și că educația ar trebui concepută pentru a se acomoda acestor diferențe. Dewey s-a ridicat împotriva forțelor neobosite ale standardizării în 1920, proclamând, “Este sigur să spui că cel mai limitat membru al populației are potențialități care acum nu se dezvăluie singure și care nu se vor dezvălui singure până nu vom converti educația de la una bazată pe și pentru mediocritate într-o educație bazată pe și pentru individualitate.” Individualiștii au distilat miezul presupunerii lor bazându-se pe un argument moral: ”Avem obligația de a ajuta toți elevii să devină ceea ce pot ei deveni mai bun, în acord cu constituția unică a fiecăruia de abilități și interese.” Totuși, prin jurul anului 1940, individualiștii au pierdut, și au pierdut irevocabil. Ei au fost învinși de susținătorii standardizării, care posedau două avantaje decisive pe care individualiștii nu le aveau: o știință coerentă care să susțină presupunerile lor despre elevi și metode practice, eficiente pentru conceperea educației în jurul acestor presupuneri.
Mijloacele – și mentalitatea – pentru implementarea educației standardizate au fost furnizate de Frederick Taylor, un industriaș Quaker, ale cărui Principii de ”management științific”*** au transformat industria și educația la începutul secolului XX. Taylorism-ul a mandatat standardizarea tuturor proceselor organizaționale în jurul unui ”angajat mediu” (sau elev mediu) pentru a produce un produs standardizat. Este crucial să înțelegem că această filozofie de concept presupune că fiecare individ trebuie să se conformeze nevoilor sistemului, fiind o doctrină care respingea teza centrală a Individualiștilor. “În trecut, mai (pe locul) întâi a fost omul” a spus în 1919 Taylor , “În viitor, sistemul trebuie să fie pe primul loc.”(#1)
#1 – https://archive.org/details/principlesofscie00taylrich
Oamenii întâi, Sistemul al doilea
Ceea ce aduce asta pe primul plan sunt întrebările filozofice care înconjoară educația. Avem tendința de a ne pierde în ”ce-uri” în termeni de reformă a educației, noua tehnologie, schimbarea standardelor și lista poate continua.
Asta este despre DE CE.
Știm ce a funcționat în învățare de mulți ani, și ceea ce va continua să funcționeze în anii ce vin: Experiențele centrate și bazate pe Social, Om-Omenire, Semnificație și Limbaj.
Știința Individualului este despre a vedea fiecare elev ca pe o persoană, nu ca o parte a unui sistem colectiv.
Știu că putem să cădem cu toții de acord că asta este de ce predăm, de ce suntem în acestă domeniu de activitate și că de asta ne-am raliat împotriva testelor și metodelor standardizate de ani și ani.
Dacă noi suntem cu toții de acord (și dacă nu toți educatorii sunt, este sigur că sunt mulți dintre noi) că există căi mai bune de a-i evalua și a-i învăța pe elevii noștri decât metodele standardizate, atunci eu cred că e timpul să privim cu seriozitate la această știință și la cum ar putea să fie viitorul învățării.
Mi-ar place să văd care sunt gândurile tale despre asta!
Sursa: http://ajjuliani.com/science-individual-average-doesnt-make-sense-school/
PS – iată și alte articole recomandate de cei care au comentat pe marginea articolului lui Juliani:
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 