Puterea unui „Mulțumesc” – Povestea lui Adam

Din Jurnalul unui profesor în primul an de școală – Shelby Denhof – publicat în Cult of Pedagogy.

N-am avut nici un dubiu serios despre faptul de a deveni profesor. Cel puțin nu încă. Sunt printre norocoși, aceia care au primit un job repede și nu a trebuit să se miște pentru a-l găsi. Știu cât sunt de norocoasă. Șocul încă nu mi-a trecut. Câteodată, când merg pe coridoare singură, dimineața devreme, mă surprind gândindu-mă cum acest vis a devenit realitate.

Aceste prime săptămâni în clasa mea mi-au dat mult de gândit, dar vreau să vă împărtășesc o poveste specială.

Lăsați-mă să vă spun despre Adam.

school-refusal

E un student căruia i-am predat acum un an, și totuși încă îl pot avea în fața ochilor, stând deasupra pupitrului lui, cu ghetele împrăștiind noroi pe un teanc de teme neterminate împrăștiate pe scaunul lui.

I-aș fi dat indicații și Adam m-ar fi privit în ochi, lăsându-mă să înțeleg că m-a auzit, pentru ca apoi să aleagă să ignore ceea ce-i spusesem. Nu știam cum să mă port cu un copil ca acesta. Nesupunerea acestui copil îi frustrase pe toți profesorii pe care îi avuse vreodată. La naiba, mă frustra și pe mine. Mă frustra foarte mult.

L-am tras pe hol într-o zi ca să vorbesc cu el. El făcuse toate eforturile ca să nu urmeze indicațiile, atrăgând și alți studenți în a-i copia atitudinea.

middle-school-youth

Ce faci tu, Adam?” L-am întrebat. „Ești un copil deștept, băiete. Știu că poți face asta. Vreau să te văd că reușești”.

Mă așteptam să râdă la mine pentru ceea ce spusesem, dar nu a făcut-o. Ochii lui s-au mutat de la mine spre podea, scuturând capul. „De ce îți pasă ție de mine?” a întrebat după un moment. Nu pentru a mă respinge, ci sincer. Am fost luată prin surprindere.

De ce îmi pasă de tine?” am repetat. „Adam, tu ești unul din studenții mei. Sigur că îmi pasă de tine. Poate nu mă crezi, dar mi-ar plăcea să te am în clasă. Ești deștept și ești mucalit și eu vreau cu adevărat ca tu să reușești”.

Nu m-a privit direct după asta. A intrat la loc în clasă, a stat jos și a început să muncească.

Cu asta, mi-am dat seama ce aveam nevoie să fac: trebuia să fiu un lider încurajator pentru acest copil. Trebuia să-i dau dragoste și susținere și loc să crească. Aveam nevoie să-l ajut să-și crească încrederea în sine că ar putea și el să reușească prin forțele proprii.

Când l-a întrebat ce vrea să facă în viitor, mi-a spus că vrea să devină pilot de vânătoare. Am fost șocată; iată aici un copil care nu ar face efort nici măcar pentru o zi, dar care are un scop care i-ar cere ani de muncă grea și dedicare pentru a fi realizat.

Top-Gun

Adam nu te poți pur și simplu înscrie în Marină și să primești un avion cu reacție. Trebuie să ajungi la universitate”, i-am spus zi după zi – multe zile – din frustrarea de a-l vedea plecând fără să-și completeze însărcinările.

Ei bine, o să am grijă de școală când o să fiu la universitate”, mi- a replicat, continuând să mâzgălească pe coperta caietului de teme.

N-o să ajungi la universitate dacă nu-ți pasă de școală acum”.

Au fost perioade ca acestea în care vedeam că se închide în sine. Nu mă descurcam prea bine. Trebuia să mă întorc la primul pas.

Mai târziu în acel semestru, i-am înmânat o scrisoare în fața întregii clase. A acceptat-o cu ochii plini de confuzie, așteptând o explicație. “Știu că tu vrei să fii pilot al Marinei, am început. Ei bine, eu chiar știu pe cineva care face asta. I-am spus despre tine și l-am rugat să-ți scrie o scrisoare cu sfaturi despre cum poți să-ți atingi scopul. Nu o citi acum, așteaptă până ajungi acasă”.

A doua zi, speram ca Adam să pomenească despre scrisoare. Mă așteptam cu naivitate ca toată nesupunerea lui să dispară. Nu s-a întâmplat asta și nici nu a pomenit despre scrisoare. Nici a doua zi, nici în altă zi după asta. Am terminat perioada de predare întrebându-mă dacă am avut vreun real impact, cât de cât, asupra lui Adam.

Asta a fost acum un an și Adam încă îmi apare în minte. S-a lipit ceva de el? Ce mai face el acum? Mă gândeam că nu am cum să primesc răspuns la aceste întrebări.

Lunea trecută după ore, am auzit un ciocănit în ușa clasei mele. În ușă stătea Adam. Auzise unde lucrez și venise să mă vadă.

Am vorbit și am râs puțin timp de câteva minute înainte ca Adam să-mi spună motivul vizitei sale.

Nu am avut niciodată înainte un profesor căruia să-i pese de mine, a spus. Mulțumesc”.

A enumerat motivele pentru care am meritat mulțumirea. Scrisoarea fusese unul din ele. „M-am întrebat mereu ce ai crezut despre asta!” am râs, deoarece curiozitatea îmi fusese satisfăcută. „N-am adus asta în discuție pentru că nu am vrut să fac mare caz dacă nu ar fi fost utilă pentru tine”.

teacher-appreciation

Și-a scuturat capul, „Nu, scrisoarea a fost minunată!” Adam a început să-mi spună că încă mai are scrisoarea, care acum atârnă pe un perete acasă la el. Mi-a spus că are o slujbă și că acum îi pasă mai mult de școală.

Sunt într-o situația mai bună decât eram anul trecut”, a admis el. Și eu puteam vedea asta. Fața lui era relaxată și își ținea capul ridicat un pic mai sus.

Mi-a povestit despre familia și prietenii lui și despre clasele prin care trecuse și m-a întrebat despre munca mea, oferindu-mi sfaturi despre cum să procedez cu copii ca el din cursul secundar. Uitându-se împrejurul clasei, mi-a spus,

Nu credeam că voi reuși să absolv opt clase. Ai avut câțiva copii ca mine, copii care nu vroiau să facă nimic. Continuă doar să-i presezi. Vorbește cu ei. O să se dea pe brazdă”.

Era aproape ora 4. Vorbisem împreună o oră.

Adam, a fost grozav să te văd”, i-am spus, bătându-l pe umăr.

O să mai vin”, a promis, în drum spre ieșire.

Nu mă grăbeam încă să ajung acasă. Aveam nevoie să savurez acel moment, acel „Mulțumesc”. Există o putere și o energie în fiecare sincer mulțumesc, și acesta a fost o lovitură puternică.

Ce moment rar este să fie validat și afirmat de Adam-ii din clasă, din viață. Aflată abia la câteva săptămâni de la începerea școlii, acest mulțumesc vă rămâne lipit de mine tot restul anului. Am să-l pun în buzunarul de la spate pentru a-l scoate în vremurile când mă voi confrunta cu provocări, și știu că ele vor apărea, mai devreme sau mai târziu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s