Doar în ultima săptămână am văzut cu toții două exemple de comportamente deviante ale copiilor, în raport cu profesorii de la școală. Cel al adolescentului care și-a amenințat profesoara cu cuțitul, exprimându-și intenția să o omoare pentru simplul fapt că voia să le dea un test, și cel al grupului de puberi din Gruiu, care au avut un comportament total inacceptabil față de profesoara de limba engleză.

Exemplele de comportamente deviante ale copiilor sau tinerilor se extind și dincolo de spațiul școlii și suntem martori aproape zilnic la astfel de exemple.

Dezbaterile stârnite în mediul online nu au rezolvat nimic, legislația are lacune, iar implicarea concretă a actorilor care ar trebui să reglementeze situația, din ce în ce mai gravă, este aproape inexistentă.

Cred că este momentul să vă provoc pe toți la o dezbatere serioasă, în urma căreia să se contureze și niște soluții, pe care să le propunem la nivelul sistemului de educație, al celui de asistență socială și al legislativului.

În cadrul consorțiului nostru am dezbătut de câteva ori problema educației copiilor în familie și la școală și una din propuneri a fost și cea a instituirii unui ”pașaport de părinte” (care să reglementeze dreptul de a crește copii). Un pașaport care ar trebui obținut de cei doi viitori părinți în urma unor cursuri serioase de parenting și de gestionare a relației de cuplu în parenting, înainte de a avea/ adopta copii.

Din fericire, au apărut și la noi cursurile de pregătire pentru naștere. Din nefericire, cursurile de parenting, dacă se fac, sunt făcute prea târziu, când deja părinții se confruntă cu rezultatele propriilor metode greșite de educație sau al abandonului din rolul de părinte responsabil.

În opinia noastră, prima responsabilitate legată de comportamentele copiilor este cea a părinților și chiar a familiei extinse, atunci când creșterea și educarea copiilor este împărțită între cuplul de părinți și alte rude. Sau este transferată integral către alții.

Ce este acest pașaport de părinte? Dacă vreți, putem face comparația cu permisul auto. Nimeni nu are dreptul legal să conducă o mașină fără a avea un permis de conducător auto care, la rândul lui este obținut în urma unei pregătiri teoretice și practice și a unui examen psihologic. Și condusul unei mașini nu este o așa mare filozofie. Un șofer nu are și responsabilitatea de a construi sau repara mașina.

Atunci când conducătorul mașinii nu respectă regulile de circulație, punând în pericol alți conducători sau pietonii, vinovatul își pierde permisul și, pentru a-l obține din nou trebuie să mai facă niște cursuri și să treacă niște teste.

De ce ar avea cineva libertatea să-și asume creșterea și educarea unui copil, fără să fie pregătit câtuși de puțin pentru acest rol complex? Mai ales în societatea de astăzi, când lucrurile nu mai sunt atât de simple ca în urmă cu 100 de ani.

Suntem conștienți că o astfel de regulă, care să înlocuiască o reală responsabilitate, liber asumată, ar fi greu de promovat într-o societate în care termenul de libertate este greșit înțeles și pus în practică de o mare majoritate.

Cu toate acestea, responsabilitatea directă pentru comportamentele deviante ale copiilor ar trebui clar definită și asumată.

Noi considerăm că prima responsabilitatea aparține familiei.

Din păcate, familia a cam cedat acest loc primordial, așteptând ca alți actori să suplinească rolul lor de părinți – în primul rând școala. Iată ce spune profesoara Ruxandra Cioc în Republica despre rolul unic al școlii în formarea copiilor:

”Dacă principala noastră așteptare este ca școala să dea oameni civilizați și dacă ne vom tot uita în societate pentru a măsura aceste rezultate, atunci vom fi mereu nemulțumiți. Și având definit acest barometru social, desigur că vom fi dezamăgiți și vom tot reforma (fiecare ministru anulându-l pe celălalt), poate-poate vom obține acel cetățean civilizat, empatic, tolerant și moral pe care ni-l dorim. Inutil. Putem experimenta la nesfârșit, rezultatul va fi unul modest pentru că școala e un educator de mâna a treia. Azi primul rang e deținut de internet și televiziune, al doilea de familie și al treilea de școală. Iar distanța dintre primul loc și al doilea este colosală. Influența familiei a scăzut nebănuit de mult, lucru pe care părinții îl află, de regulă, cu maximă surprindere, târziu.”

Cu condiția ca părinții să-și asume în mod serios rolul de prim educatori, influența internetului și a televiziunii poate fi ponderată. Și există suficiente exemple care arată că acest lucru este posibil, deși asta nu absolvă de vină mass-media, modelată de pârghii politice și sociale complexe, dar care poate fi totuși mai bine controlată decât mediul online.

Doar atunci când părinții își asumă pe deplin rolul de prim educatori, cel de al doilea nivel de responsabilitatea poate aparține școlii – profesorilor direcți și întregului colectiv.

Urmată de responsabilitatea la nivelul comunității, al mass-media și al întregii societăți, care promovează norme sociale și anumite modele de comportamente, acceptabile sau nu și legiferează – bine sau prost măsurile care pot fi luate în cazul apariției unor comportamente deviante ale copiilor, până la vârsta majoratului.

În cele două cazuri, la care am făcut referire la început, măsura propusă – nota 4 la purtare și repetenția pentru elevi, plus anchetarea profesorilor sunt, evident insuficiente. Întregul colectiv al clasei a avut un rol și/sau a fost afectat de evenimente. Și, de asemenea, întregul colectiv de profesori este afectat de astfel de situații, intens mediatizate. Sunt afectați inclusiv profesorii din alte școli.

Similar cu modul în care au fost impuse regulile de civilizație în țările mai avansate, la care ne tot uităm cu admirație astăzi – prin amenzi usturătoare și alte măsuri punitive – poate că ar trebui să procedăm și noi.

Iată la ce măsuri ne-am gândit:

I. Elevii direct vinovați să rămână repetenți, să nu mai poată participa la cursuri în acest an și să nu mai aibă dreptul să se întoarcă la școală fără ca ei și familia să treacă printr-un proces complex, care să presupună:

a. evaluarea situației elevului și a relației cu părinții de către un psiholog-consilier și un asistent social specializat, care să recomande familiei un program de reabilitare/ educație socială

b. părinții să facă cursuri de parenting (plătite de ei – în bani sau, dacă situația materială nu le-o permite, în ore de muncă în folosul comunității)

c. familia să pună în aplicare programul de reabilitare recomandat de cei care au evaluat cazul, sub supravegherea asistentului social

d. după reluarea cursurilor de către elev, în cazul în care acesta recidivează cu comportamente deviante, familia să fie pasibilă de o amendă mare și să piardă dreptul de a mai educa acel copil, care va fi dat în grija serviciului de asistență socială, cu drept de vizită supervizată, părinții urmând să plătească în continuare costurile strict necesare pentru copil (cazare, masă, haine, rechizite etc.) – fără telefoane și haine de fițe sau alte răsfățuri pentru copiii din familiile cu situație materială peste medie.

II. Măsurile la nivelul școlii

Aici ar fi utilă contribuția voastră, ca fiind mai buni cunoscători ai funcționării școlilor.

Noi ne-am gândit doar că, după ancheta derulată cu profesorii și elevii din clasa respectivă, în afara măsurilor disciplinare (eventual), ar fi necesar ca atât elevii cât și profesorii să participe la seminarii de educație civică și juridică, susținute de specialiști din exterior, la programe anti-bulying, de teatru social – cu scop atât educativ cât și terapeutic.

Voi ce ați propune ca măsuri la nivelul școlii? Sau la nivelul pregătirii cadrelor didactice?

Ce schimbări ar trebui să fie operate în regulamentele școlilor sau chiar în legislație?

Ce se poate face pentru a modifica și aspectul societății în ansamblul ei?

Noi credem că un lucru este evident pentru toată lumea.

Nu putem lăsa ca situația să evolueze în continuare pe această pantă destructivă – la nivelul educației din familie, din școli și la nivelul construcțiilor sociale.

Pentru a schimba lucrurile în mai bine este nevoie ca toți oamenii conștienți de urmările pe termen lung ale carențelor educative din familie și din școală și al influențelor sociale negative, să se implice pentru a schimba situația prezentă.

A consemnat,

Rodica Bărbuță