Cel mai mare mit în educație (sau sport, arte, știință etc.) este acela că unii copii sunt destinați să facă în viață lucruri mărețe, iar alții nu – ne spune Stephen Johnson într-un articol din revista online Freethink, vorbind despre unul din discursurile Dr. Pamela Cantor.

Dr. Pamela Cantor este doctor în psihiatrie, specializată în traume și a tratat copii și adolescenți timp de peste 20 de ani. În 2012 a fondat organizația Turnaround for Childrens*, după ce a lucrat (co-autor) la un studiu care a evaluat impactul atacurilor din septembrie 2011 asupra copiilor din școlile din New York. În școlile din cartierele care se confruntă continuu cu adversități și sărăcie, Dr. Cantor a văzut că elevii au potențial. Dar a văzut și că elevii se manifestă necontrolat și au probleme în a se concentra, iar profesorii se luptă să împlinească nevoile variate și câteodată intense ale acestor elevi. De asemenea a văzut directori de școli care se zbat să construiască în școli un mediu sigur, care-i poate susține atât pe elevi cât și pe profesori. Dr. Cantor a recunoscut că cercetările despre adversitate, despre dezvoltarea creierului, despre învățare și sănătate nu au fost traduse într-un limbaj accesibil pentru ne-specialiști și nu au fost împărtășite cu sistemele și oamenii care au ca sarcină să educe copiii. Știința spune o poveste optimistă despre ceea ce sunt capabili tinerii atunci când mediile și relațiile umane din viețile lor sunt concepute intenționat pentru a le descoperi și pune în valoare talentele și abilitățile. Iar Turnaround traduce cunoașterea științifică despre dezvoltarea și învățarea copiilor, integrându-le în unelte și servicii pentru educatori, pentru a stabili condițiile în care toți copiii pot înflori.

https://turnaroundusa.org/

În două din cărțile publicate în anul 2021 – Whole-Child Development: A dynamic Sytem Approach și The Science of Learning and Development, Dr. Pamela Cantor a cristalizat conceptele științifice cheie despre cum se dezvoltă potențialul uman și învățarea. Whole Child Design utilizează descoperirile din epigenetică și alte domenii ale științei. Nu este o recomandare de curriculum ci o ”lupă” prin care educatorii pot examina mediul școlii pentru a crea medii de învățare eficiente și care îi susțin pe toți copiii. Iar asta începe cu relațiile interumane.

Mai mulți oameni de știință și educatori (inclusiv Sir Ken Robinson sau Prof. Florian Colceag) au vorbit despre faptul că peste 90% dintre copii se nasc cu potențial de geniu. Iar articolul de mai jos vă spune câte ceva despre ce se poate întâmpla cu acest potențial și cum poate fi el activat, sau nu…

Referindu-se la obiectivele și rezultatele școlilor, Dr. Pam se și ne întreabă:

“Cât de mult potențial al copiilor lăsăm neactivat în urma noastră?”

Cel mai mare mit în educație este acela că unii copii sunt destinați pentru măreție, iar alții nu

Fără o înțelegere minimală a conceptului de expresie a genelor (din epigenetică), sistemele de educație riscă să nu-i poată ajuta pe elevi să-și realizeze pe deplin potențialul. Există o concepție greșită, comun acceptată în educație care încadrează potențialul uman ca pe o forță a cărei natură și grad este predeterminată genetic de la naștere: unii copii au un potențial foarte mare, alții nu prea mare.

Cercetările din domeniul genomului uman arată însă că acestă concepție este în cea mai mare parte o ficțiune. Genomul uman conține aproximativ 20.000 de gene, dar doar aproximativ 10% dintre acestea sunt exprimate (sunt activate, n.n.) de-a lungul vieții. Și este important care dintre aceste gene ajung să fie exprimate, deoarece procesele care rezultă din acest fapt pot afecta totul, de la capacitatea cognitivă la dezvoltarea bolilor.

Așadar, ce conduce la exprimarea (activarea) genelor? Nu sunt însăși genele, acționând de unele singure pe baza unei liste predeterminate de instrucțiuni; Ar fi ca și cum ai spune că ”o rețetă decide când să coacă un chec”, așa cum a scris neurologul Robert Sapolsky în cartea sa, “Behave” (Te comporți). Salpolsky sugerează că ideea de determinism genetic este distrusă de ceea ce arată cercetările că este răspunsul corect: expresia (activarea lor) genelor este determinată de mediu și interacțiunile din acest mediu. Acesta este procesul epigeneticii.

Cum ne modelează epigenetica viețile

Epigenetica – ceea ce înseamnă ”deasupra” geneticii – nu se referă la schimbări în DNA-ul nostru ci la modul în care factori din mediu, cum ar fi experiențele din copilărie, relațiile, dieta și activitatea fizică influențează care anume dintre genele noastre sunt ”pornite” și care sunt inactive. Schimbările epigenetice apar pe parcursul întregii vieți.

Deși modul în care genele noastre ajung să se exprime în primii ani de viață reprezintă o perioadă critică a dezvoltării, care are impact pentru întreaga viață, o astfel de perioadă importantă este și adolescența.

“Dacă în familiile noastre, în școlile noastre și în comunitățile noastre se dezvoltă lucruri foarte pozitive, vom ajunge să influențăm acel 10% (din genele copiilor)” a spus pentru revista Freethink Dr. Pam Cantor, fondator și consultant științific principal pentru organizația Turnaround for Children. “Dar dacă viețile noastre sunt pline de adversități și de stres, aceste gene incredibile nu vor ajunge să se exprime.”

De aceea, organizația Turnaround For Children, un ONG care-i echipează pe educatori cu instrumente și strategii susținute de știință, se concentrează pe utilizarea cunoștințelor din cercetările epigeneticii pentru a concepe medii educaționale în care copiii și tinerii își pot dezvolta întregul potențial.

“O parte atât de mare din ceea ce devenim își are originea în mediile, experiențele și relațiile la care suntem expuși,” a spus Cantor pentru Freethink.

Expresia genelor reprezintă potențialul nostru – este ceea ce ar putea fi dacă contextul vieților noastre susține acea expresie a genelor pentru a se revela singur.

Adversitatea, stresul și performanța academică (școlară)

Deși unele școli oferă resurse pentru sănătatea mentală, în general școlile sunt slab echipate pentru a rezolva stresul elevilor într-un mod țintit și personalizat. Asta este o problemă, deoarece un număr din ce în ce mai mare de cercetări** arată că tinerii sunt în mod special expuși la factori de stres și la afecțiuni ca anxietatea și depresia. Un sondaj din 2020 între elevii de liceu din SUA a arătat că 75% dintre sentimentele pe care le-au exprimat în răspunsurile libere au fost negative, majoritatea simțindu-se obosiți, stresați și plictisiți.

** https://bigthink.com/health/why-is-anxiety-so-common/ – De ce crește anxietatea în rândul tinerilor și nu între adulții mai în vârstă? Un nou studiu arată că, în perioada 2008-2018 anxietatea a crescut rapid printre adulții tineri din SUA.

Nu există un singur răspuns sau unul simplu la întrebarea de ce elevii se zbat în școli, dar sărăcia este un factor semnificativ. Aproximativ 12 milioane de copii din SUA care trăiesc în condiții de sărăcie sunt obligați să facă față unor probleme cum sunt lipsa de adăpost, neglijarea, abuzul de droguri sau alcool în rândul părinților, violență domestică și abuz fizic sau sexual. Aceste probleme au impact asupra copiilor din diferite familii. Dar în ce privește sărăcia, este mai probabil ca elevii negri sau hispanici să meargă la școli din cartiere în care locuiesc persoane cu venituri mici – Așa cum raportează statisticile Centrului Național pentru Educație***

***

Probabil că nu este o surpriză pentru nimeni că performanțele școlare (#1) și comportamentul tind să se înrăutățească (#2).

#1 https://www.brookings.edu/research/how-life-outside-of-a-school-affects-student-performance-in-school/ – Cum afectează viața din afara școlii performanțele din școală ale elevului

#2 https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5615518/ – Sărăcia și problemele de comportament ale copilului: Rolul mediator al părinților și al bunăstării părinților

Deci, ce-ar putea face școlile pentru a îmbunătăți educația publică? Una dintre strategii ar fi să folosească informația despre modul în care hormonii afectează sistemele creierului asociate cu emoțiile și învățarea, în special sistemul limbic.

Acest sistem este sensibil în mod special la doi hormoni: oxitocina și cortizonul. Cortizonul este principalul hormon de stres al organismului, care este produs atunci când simțim un pericol, declanșând răspunsul ”luptă sau fugi”.

Cortizonul ne permite să facem față amenințărilor din mediu. Dar o cantitate prea mare poate crea probleme.

“Când acest sistem este declanșat în mod repetat de un stres neîntrerupt se poate bloca în această poziție”, spune Dr. Cantor pentru Freethink. “Și când se întâmplă asta unui copil din cauza unui stres copleșitor, stres care nu este tamponat/ diminuat de prezența, intervenția unui adult, acest gen de stres poate produce daune care au consecințe asupra structurilor în dezvoltare ale sistemului limbic.”

Copiii stresați în mod cronic, care suferă de o producție prea mare de cortizon prezintă deseori probleme de învățare și de comportament, iar la nivel epigenetic pot apărea schimbări care afectează creierul, cum ar fi o lărgire disproporționată a amigdalei, care este centrul emoțiilor din creier. Este posibil ca educatorii să nu înțeleagă pe deplin aceste procese profunde aferente stresului.

“Foarte des răspunsul (profesorilor) la comportamentele dezordonate ale copiilor din cauza stresului este să fie pedepsiți, să fie excluși și nu acela de a înțelege că tot ceea ce ce văd este ceva ce poate fi deplin prevenit.” – Pam Cantor

Oxitocina poate contracara efectele dăunătoare ale cortizonului. Oten l-a denumit ”hormonul dragostei” și el joacă un rol cheie în funcțiile reproductive ale femeii, în maternitate și în relațiile sociale. Ajută de asemenea la reducerea stresului și la încurajarea dezvoltării sentimentului de încredere. Aceasta este funcția generală pe care se concentrează Turnaround for Children pentru a reforma educația publică.

Să reimaginăm educația prin Conceptul de copil-întreg

Turnaround for Children a dezvoltat un cadru pentru îmbunătățirea educației și l-a denumit Whole-Child Design. Acesta utilizează cunoștințele din epigenetică și alte domenii ale științei. Nu este un set de materii (curriculum), ci mai curând o lupă prin care educatorii pot examina mediile de învățare pentru a crea medii eficiente și care susțin elevii. Iar asta începe cu relațiile.

Mediile sigure care dau naștere la relații de încredere și suport între elevi și educatori pot crește nivelul de oxitocină. Dintr-o perspectivă neurobiologică, asta contracarează daunele produse de cortizon și modifică în mod pozitiv chimia creierului elevilor, permițându-le să se dezvolte atât academic cât și emoțional. Nu este vorba doar să fii drăguț cu elevii ci mai curând să dezvolți de-a lungul timpului relații pline de semnificație, într-un mediu sigur și angajant.

Pentru ca educatorii să ajungă aici, cadrul Whole-Child Design (#3) le oferă cinci pași:

1. Începeți cu un scop împărtășit și cu angajamentul către o dezvoltare holistică și rezultate echitabile pentru toți elevii, care conduc la obiective de îmbunătățire și priorități de acțiune.
2. Co-creați o școală și un mediu de clasă care încurajează și susțin – fizic, emoțional, sigure din punct de vedere al identității, în timp ce creați un puternic sentiment al comunității și apartenenței.
3. Schimbați relațiile între profesori, relațiile cu elevii, cu liderii și comunitatea – punând dezvoltarea ca fundament.
4. Facilitați elevilor experiențe de învățare bogate, care integrează cunoașterea, abilitățile și dezvoltarea mentalității – pregătindu-i pe elevi pentru succes.
5. Angajați-vă în schimbarea transformațională printr-un mod colectiv de conducere și proprietatea acțiunilor și rezultatelor.

#3 https://turnaroundusa.org/toolbox/wcdesign/ – Whole child design

Sistemele de educație din Secolul 20 nu au fost concepute cu acest gen de principii holistice în minte. Și în mare parte asta se poate înțelege, datorită faptului că cercetările despre dezvoltarea copilului și epigenetică au parcurs în ultimele decade un drum lung. Dar, datorită faptului că oamenii de știință au acum o înțelegere mai profundă asupra modului în care creierul și corpurile copiilor sunt vulnerabile la schimbările produse de mediu, nu are prea mult sens ca sistemele de educație să nu reimagineze modul în care abordează învățarea și modul în care concep mediile de învățare.

Asta nu înseamnă să înlăturăm complet pentru copii stresul provocărilor. La urma urmelor, învățarea adevărată și dezvoltarea emoțională apare atunci când provocările sunt corect calibrate, și se situează cu un picior în cunoscut și cu celălalt în necunoscut.

“Rolul unui profesor bun, rolul unui părinte bun este să-i facă să se simtă suficient de în siguranță pentru a încerca ceva nou și suficient de puternici pentru a rezista dezamăgirii.” –Pam Cantor

Sursa: https://www.freethink.com/series/catalysts/gene-expression?