Mentalitatea – Profesori (și părinți): Ce face ca un profesor (sau părinte) să fie grozav?

Astăzi ne-am propus să vă prezentăm un alt fragment din cartea lui Carol Dweck – Mentalitatea – și anume capitolul despre profesori și părinți.

Mulți educatori cred că prin coborârea standardelor le vor facilita elevilor experiențe de succes, le vor crește stima de sine și achizițiile de învățare. Asta vine din aceeași filozofie ca și supra-lăudarea inteligenței copiilor. Ei bine, nici asta nu funcționează. Coborârea standardelor conduce doar la elevi slab educați care se simt îndreptățiți să lucreze ceva ușor și să aștepte laude generoase.

Timp de treizeci și cinci de ani, Sheila Schwartz a predat viitorilor profesori de engleză. Ea a încercat să stabilească standarde înalte, în special deoarece studenții ei urmau să-și transmită cunoașterea viitoarelor generații de copii. Dar ei deveneau indignați de cerințele ei. ”Una dintre studente, a cărei scriere era plină de greșeli de gramatică și ortografie”, spune ea, ”a intrat în biroul meu împreună cu soțul ei, care era ofițer la West Point – îmbrăcat în uniformă și cu pieptul plin de panglici – deoarece observațiile mele despre ortografia corectă îi răniseră sentimentele.”

Un alt student a fost rugat să facă rezumatul cărții scrise de Harper Lee – ”Să ucizi o pasăre cântătoare”, despre un avocat sudist care luptă cu prejudecățile și apără (fără succes) un bărbat negru acuzat de crimă. Studentul a insistat că tema cărți era că, ”toți oamenii sunt în esență buni”. Când Schwartz a pus la îndoială această concluzie, studentul a părăsit clasa și a raportat-o pe profesoară la decanul facultății. Schwartz a fost mustrată că are standarde prea înalte.

De ce ar trebui să coborâm standardele pentru acești viitori profesori, care să fie onorați astfel mai presus de nevoile copiilor cărora le vor preda cândva?, a întrebat Schwartz.

Pe de altă parte, doar simpla creștere a standardelor în școlile sau universitățile noastre, fără să dai elevilor/ studenților mijloacele de a le atinge, este o rețetă pentru dezastru. Asta îi împinge pe cei care sunt mai slab pregătiți, mai puțin susținuți de părinți școliți sau pe cei mai puțin motivați, spre eșec și spre părăsirea școlilor.

Există vreo cale de a stabili standarde înalte și de a-i face pe elevi/ studenți să le atingă?

În Capitolul 3 am văzut în munca lui Falko Rheinberg că profesorii cu mentalitate de creștere au izbutit să-i aducă pe elevii slabi în rândul celor bine pregătiți. Am văzut că în predarea cu mentalitate de creștere a lui Jaime Escalante că elevii de liceu din cartierele centrale (în America aceste cartiere sunt ocupate de populația săracă, de culoare, n.n.) au putut învăța calcule care se fac la nivel de facultate, iar în predarea profesoarei Marva Collins că elevii din clasele primare din carterele centrale au fost capabili să citească Shakespeare.

În acest capitol vom vedea mai multe. Vom vedea cum predarea orientată spre creștere dezlănțuie mințile copiilor.

O să mă concentrez pe trei profesori grozavi, doi dintre ei au lucrat cu elevi care erau considerați dezavantajați și unul a lucrat cu copii considerați supra-talentați. Ce au în comun acești profesori grozavi?

Profesorul de științe explicând elevilor funcționarea scheletului uman
Photo by Tima Miroshnichenko on Pexels.com

Profesori grozavi

Profesorii grozavi cred în creșterea inteligenței și a talentului și sunt fascinați de procesul învățării.

Marva Collins a predat copiilor din Chicago care erau considerați slabi și fuseseră abandonați de profesorii ”cu pretenții”. Pentru mulți dintre acești copii, clasa ei era ultima oprire înainte de abandonul școlar. Unul dintre băieți fusese în treisprezece școli în timp de patru ani. Unul din copii înjunghiase copii cu creionul și fusese aruncat într-un centru de sănătate mentală. Un copil de opt ani scosese lama de metal de la o ascuțitoare și tăiase cu ea hainele, căciulile, fularele și mănușile colegilor. Unul din copii spunea că se va sinucide aproape în fiecare propoziție. Acești copii nu învățaseră prea multe în școală. Dar toată lumea știa că e vina lor. Toată lumea în afară de Collins.

Când la emisiunea 60 de Minute a fost transmis un segment dintr-o lecție din clasa profesoarei Collins, prezentatorul Morley Safer a încercat din toate puterile să-i facă pe copii să spună că nu le place școala. Safer le spunea – ”E atât de greu aici. Nu aveți pauză. Nu aveți sală de gimnastică. Vă muncesc toată ziua. Aveți doar 40 de minute pauză de prânz… De ce să vă placă? Este prea greu”. Dar elevii i-au replicat, ”Pentru asta ne place, deoarece toate astea ne fac creierele să devină mai mari.

Redactorul de la Chicago Sun a luat interviu unuia dintre elevi: – ”Noi facem aici lucruri grele. Ne umplem creierele” – a spus copilul.

Atunci când Collins privește în urmă la începutul carierei ei, spune:

”Am fost întotdeauna fascinată de învățare, de procesul descoperiri a ceva nou și eram încântată să-mi împărtășesc descoperirile făcute de… elevi.”

În prima zi de școală ea le-a promis întotdeauna elevilor – tuturor elevilor – că ei vor învăța. Collins a făcut cu ei un contract. ”Știu că majoritatea dintre voi nu-și pot scrie numele. Nu știți alfabetul, nu știți să citiți, nu știți ce sunt omonimele și nu știți să silabisiți. Dar vă promit că veți ști. Nici unul dintre voi nu a eșuat. Școala poate că v-a făcut să eșuați. Ei bine copii, spuneți la revedere eșecului. Și bun venit succesului. Aici veți citi cărți grele și veți înțelege ceea ce citiți. Veți scrie în fiecare zi… Dar trebuie să mă ajutați să vă ajut. Dacă voi nu veți da nimic, nu vă așteptați la nimic. Succesul nu vine la voi, voi trebuie să ajungeți la el.” Bucuria pe care i-o stârnește învățarea elevilor este enormă. Pe măsură ce se schimbă de la copii care au venit cu ”fețe înăsprite și ochi sticloși” la copii care au început să debordeze de entuziasm, ea le-a spus, ”Nu știu ce a plănuit Sf. Petru pentru mine, dar voi copii îmi aduceți cerul pe Pământ.”

Rafe Esquith predă elevilor de gimnaziu din Los Angeles, dintr-o zonă bântuită de crime. Mulți dintre elevi locuiesc cu persoane care se droghează, sunt alcoolici și/sau au probleme emoționale. În fiecare zi el le spune elevilor că nu e mai deștept decât ei – doar mai experimentat. Rafe îi face să vadă constant cât de mult au crescut intelectual – cum sarcinile care fuseseră cândva dificile devin mai ușoare din cauza exercițiului și a disciplinei lor.

Spre deosebire de școala lui Collins sau de cea a lui Esquith, Școala de Muzică Juillard acceptă doar pe cei mai talentați elevi din lume. Te-ai putea gândi că ideea ar fi, Ești talentat, acum hai să ne apucăm să învățăm. Dar dacă trebuie să recunoaștem ceva este că ideea de talent sau geniu se conturează chiar mai bine aici. De fapt, mulți profesori exclud mental elevii de care nu se vor ocupa prea mult. Cu excepția profesoarei Dorothy DeLay, minunata profesoară de vioară a lui Itzhak Perlman, a lui Midori și Sarah Chang.

Soțul lui DeLay a necăjit-o întotdeauna despre credința ei tipică Vestului Mijlociu – că orice e posibil. ”Iată o câmpie goală – hai să construim un oraș.

Este exact motivul pentru care ei îi place să predea. Pentru ea, predarea este ceva care-i permite să vadă lucrurile crescând sub ochii ei. Iar provocarea este să-și dea seama cum să facă să se întâmple asta. Dacă elevii ei nu cântă corect, curat, este pentru că încă nu au învățat cum să o facă.

Mentorul ei și colegul de la Juillard, Ivan Galamian ar spune, ”Ah, copilul ăsta nu are ureche muzicală. Nu-ți pierde vremea cu el”. Dar ea va insista să experimenteze cu diferite metode pentru a schimba asta. (Cum pot să fac asta?) Și, de obicei, găsește calea. Pe măsură ce din ce în ce mai mulți elevi au vrut o parte din această mentalitate și ea a ”irosit” din ce în ce mai mult din timpul ei cu aceste eforturi, Galamian a încercat să ajungă la președintele școlii Julliard ca să-i ceară să o concedieze.

Este interesant. Atât DeLay cât și Galamian prețuiesc talentul, dar Galamian crede că talentul este înnăscut iar DeLay crede că este o calitate care poate fi dobândită.

– Cred că este prea ușor pentru un profesor să spună, ”Ah, acest copil nu s-a născut cu el, așa că nu-mi voi pierde timpul cu el”. Mult prea mulți profesori își ascund lipsa de abilitate în spatele acestei declarații. DeLay a dat totul fiecăruia dintre elevii ei. Itzhak Perlman a fost unul dintre elevii ei și la fel a fost și soția acestuia, Toby, care spune că foarte puțini profesori primesc chiar și un fragment dintr-un Itzhak Perlman în toată viața. ”Ea a primit acest talent întreg, dar nu cred că i-a dat mai multă atenție decât mi-a dat mie… și cred că eu sunt doar una dintre atât de mulți oameni ca mine.”

Odată, DeLay a fost întrebată despre un alt elev, de ce îi acordă atât de mult timp unui ucenic care promite atât de puțin.

– ”Cred că are ceva special… Este în personalitatea lui. E un fel de demnitate.” Și DeLay consideră că dacă ar putea să introducă acest lucru în modul în care cântă, acel elev ar fi un violonist special.

Profesoare la grădiniță. Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com

Standarde înalte și o atmosferă hrănitoare

Profesorii grozavi stabilesc standarde înalte pentru toți elevii, nu doar pentru cei care deja au rezultate. Marva Collins a stabilit standarde foarte înalte, chiar de la început. Ea a introdus cuvinte și concepte care, pentru elevii ei au fost la început peste nivelul lor de înțelegere. Cu toate acestea, ea a stabilit din prima zi o atmosferă de afecțiune sinceră și preocupare deoarece le promisese elevilor ei că vor reuși: ”O să vă iubesc… Deja vă iubesc și o să vă iubesc și atunci când voi nu vă iubiți pe voi”, i-a spus ea băiețelului care nu voia să încerce.

Oare profesorii trebuie să-i iubească pe toți elevii lor? Nu, dar trebuie să le pese de fiecare elev.

Profesorii cu o mentalitate fixistă creează o atmosferă de judecată. Acești profesori se uită la performanțele inițiale ale elevilor și decid cine este deștept și cine e prost. Apoi renunță să mai facă eforturi cu ”proștii”. ”Nu sunt responsabilitatea mea.” Acești profesori nu cred în îmbunătățire, așa că nici nu încearcă să o creeze. Aduceți-vă aminte de profesorii cu mentalitate fixistă din capitolul 3 care spuneau:

– ”În conformitate cu experiența mea, achizițiile elevilor rămân aproximativ constante de-a lungul unui an.” – ”Ca profesor nu am nici o influență asupra abilităților intelectuale ale elevilor.”

Acesta este felul în care lucrează stereotipurile. Stereotipurile spun profesorilor care este grupul de elevi străluciți și care este grupul celor care nu sunt. Așa că profesorii cu mentalitate fixistă știu la ce elevi să renunțe înainte chiar de a-i întâlni.

Profesor la ora de matematică, urmărind elevii în timp ce rezolvă o problemă.
Photo by Max Fischer on Pexels.com

Mai multe despre standarde înalte și o atmosferă hrănitoare

Atunci când Benjamin Bloom a făcut studiul asupra unui număr de 120 de pianiști, sculptori, înotători, jucători de tenis, matematicieni și cercetători în neurologie de talie mondială, el a descoperit ceva fascinant. Pentru cei mai mulți dintre ei, primii lor profesori au fost incredibil de calzi și primitori. Dar nu pentru că aveau standarde joase. Nici pomeneală, dar ei creaseră o atmosferă de încredere, nu de judecată. A fost ceva de genul ”O să te învăț” și nu ”O să-ți judec talentul”.

Atunci când vă uitați la ce le cer Collins și Esquith elevilor lor – tuturor elevilor – este aproape șocant. Atunci când Collins și-a extins școala pentru a include și elevi mai mici, ea a cerut ca fiecare copil de patru ani care a început școala în Septembrie să poată citi până la Crăciun. Și ei au izbutit asta cu toții. Copiii de trei și patru ani utilizau o carte de vocabular intitulată ”Vocabular pentru elevii de liceu”. Și cei de șapte ani citeau Wall Street Jurnal. Pentru copiii mai mari, o discuție despre Republica lui Platon a dus la o discuție despre Democrația în America a lui Tocqueville, Ferma animalelor a lui Orwel, scrierile lui Machiavelli și deciziile Consiliului orașului Chicago. Lista ei de lecturi pentru copiii de gimnaziu include Operele complete ale lui Anton Cehov, Fizica prin experimente și Poveștile din Canterbury. Ah, și întotdeauna Shakespeare. Chiar și băiatului care își scobea tot timpul dinții cu scobitoarea, spunea ea, îi plăcea Shakespeare și cerea întotdeauna mai mult.

Cu toate acestea Collins menținea mereu o atmosferă extrem de hrănitoare emoțional. O atmosferă de strictă disciplină, dar una iubitoare. Realizând că elevii ei veneau de la profesori care-și făcuseră o carieră din a le spune ce defecte au, ea i-a făcut să afle cât mai repede devotamentul ei pentru ei, ca elevi și ca oameni.

Esquith deplânge scăderea standardelor. Recent, ne-a spus el, școala lor a celebrat notele la citire care erau cu 20 de puncte sub media națională. De ce? Deoarece aceste note erau cu 1-2 puncte mai mari decât cele din anul precedent.

– ”Poate că este important să ne uităm la lucrurile bune și să fim optimiști, a spus el, dar iluziile nu constituie un răspuns. Aceia care celebrează eșecul nu o să fie prin preajma elevilor de astăzi ca să le celebreze job-urile de ‘băieți care întorc burgerii’… Cineva trebuie să le spună copiilor că, atunci când rămân în urmă o să deseneze un plan de atac și îi va ajuta să recupereze.”

Lista lui de lecturi pentru toți elevii de clasa a cincea include – Of Mice and Men, Native son, Bury my hearth at Wounded Knee, The Joy Luck Club, The diary of Anne Frank, To kill a Mockingbird și A separate peace. Fiecare dintre elevii lui de clasa a șasea a trecut un test final de algebră care i-ar fi făcut să plângă pe absolvenții de clasa a noua. Dar din nou, totul a fost învățat într-o atmosferă de afecțiune și profund devotament personal pentru fiecare elev.

”Provocare și hrănire” descrie și abordarea lui DeLay. Unul din foștii ei elevi se exprimă astfel:

Aceasta este partea de geniu a doamnei DeLay – să pună oamenii într-un cadru mental unde ei pot da tot ce au mai bun.. Foarte puțini profesori te pot aduce la cel mai înalt nivel de potențial. Doamna Delay are acest talent, Ea te provoacă și, în același timp tu simți că ești hrănit. Muncă grea și.. și mai multă muncă

Oare provocarea și dragostea sunt de ajuns? Nu tocmai. Toți marii profesori își învață elevii cum să atingă standardele înalte. Collins și Esquith nu le-au dat elevilor lor lista de lecturi și apoi le-au spus ”drum bun”. Elevii lui Collins au citit și discutat în clasă fiecare rând din piesa Machbeth. Esquith a petrecut ore planificând ce capitol să citească în clasă. ”Cunosc fiecare copil, cine va putea stăpâni o anume provocare, cine va putea citi paragrafele cele mai dificile și planific cu grijă ce să le dau să citească celor mai tineri sau sfioși… cine va începe această călătorie ca un bun cititor. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării.. Îți trebuie o enormă energie, dar să fii în clasă cu minți tinere care atârnă de fiecare cuvânt al unei opere clasice și care cer mai mult dacă mă opresc – asta face să merite toată munca de planificare.

Ce-i învață pe parcurs acești profesori pe elevii lor? Să le placă să învețe. Pentru ca până la urmă să gândească și să învețe singuri. Și să lucreze din greu pentru a stăpâni lucrurile fundamentale. Elevii din clasa lui Esquith se întâlnesc deseori înaintea orelor de școală, după școală și în timpul vacanțelor pentru a ajunge să stăpânească noțiunile fundamentale de limbă și matematică, în mod special atunci când lucrurile devin mai dificile. Motto-ul lui este ”Nu există scurtături”.

Collins spune și ea lucruri care sunt un ecou al vorbelor de mai sus, atunci când spune clasei: ”Nu există nici o magie aici. Doamna Collins nu face miracole. Nu merg pe apă și nu despart marea în două. Doar îi iubesc pe copii și muncesc mai mult decât alți oameni – și așa veți face și voi.

DeLay așteaptă mult de la elevii ei, dar ea i-a condus spre acest lucru. Majoritatea elevilor sunt intimidați de ideea de talent, iar asta îi menține într-o mentalitate fixistă. DeLay demistifică talentul. Unul din elevi era sigur că nu poate cânta o piesă la fel de repede ca Itzhak Perlman. Așa că nu l-a lăsat să vadă metronomul până el nu a izbutit să realizeze asta. ”Știu cu siguranță că, dacă l-aș fi lăsat să cânte cu acel metronom pornit, pe măsură ce se apropia de acel tempo și-ar fi spus sieși că nu poate cânta la fel de repede ca Perlman, iar asta l-ar fi oprit.”

Un alt elev era intimidat de sunetul minunat pe care-l scoteau marii violoniști. ”Am lucrat la sunetul meu și, la un moment dat a fost o notă pe care am cântat-o, iar doamna DeLay m-a oprit și a spus: Iată, ăsta a fost un sunet minunat. Apoi ea mi-a explicat cum fiecare notă trebuie să aibă un început frumos, un mijloc și un final care să conducă la următoarea notă. Wow! dacă pot să fac asta aici, pot să o fac în toată piesa, mi-am spus. Și deodată minunatul sunet al lui Perlman a avut sens și nu a rămas un concept copleșitor.” Atunci când elevii nu știu cum să facă ceva, golul pare să nu poată fi trecut. Unii educatori încearcă să-i reasigure pe elevii lor, spunându-le că sunt bine așa cum sunt sunt. Profesorii cu mentalitate de creștere le spun elevilor adevărul și apoi le dau uneltele cu care pot să astupe golul. Așa cum a spus Marva Collins băiatului care se prostea prin clasă, ”Ești în clasa a șasea și nota ta la citire este 1,1. Nu îți ascund notele într-o fișă. Ți le spun ca să știi ce ai de făcut. Acum zilele tale de prosteală s-au terminat.” Apoi s-au apucat amândoi de treabă.

Întotdeauna vor exista în clasă elevi care au aerul că nu vor să învețe… până izbutești să-i câștigi! Photo by Anastasia Shuraeva on Pexels.com

Elevi cărora nu le pasă

Dar ce putem spune despre elevii care nu lucrează, nu le pasă de învățare? Iată o versiune scurtată a interacțiunii dintre Collins și Gary, un elev care a refuzat să lucreze, și-a rupt tema pentru acasă și nu participa în clasă. Collins încearcă să-l facă să iasă la tablă să facă niște probleme.

Collins: Drăguță, ce vei face? O să-ți folosești viața la ceva sau o vei arunca?

Gary: Nu o să fac nici un fel de muncă afurisită.

Collins: Eu nu o să renunț la tine. Nu o să te las să renunți la tine. Dacă stai acolo sprijinit de perete toată ziua, o să sfârșești prin a te sprijini de ceva sau de cineva toată viața. Și toată acea strălucire ascunsă înăuntrul tău o să se irosească.

La asta Gary a acceptat să meargă la tablă, dar apoi a refuzat să se apuce de lucru la exercițiile de pe tablă. După o vreme Collins a spus:

– Dacă nu vrei să participi, du-te la telefon și spune-i mamei tale, ”Mamă, în școala asta trebuie să învățăm, iar Dna Collins spune că nu mă pot prosti, așa că te rog să vii să mă iei acasă.”

Gary a început să scrie. Până la urmă, Gary a devenit un participant dornic să învețe și un scriitor avid. Mai târziu în acel an, clasa discuta piesa Macbeth și cum gândirea sa nechibzuită l-a condus la crimă. ”Este cam cum a spus Socrate, nu-i așa dna Collins? Gary s-a ridicat. Macbeth trebuia să știe că ”O gândire justă duce la o viață corectă”. Pentru o însărcinare primită în clasă el a scris, ”Somnus, zeu al somnului, te rugăm să ne trezești. În timp ce dormim, ignoranța pune stăpânire pe lume… Ridică-ți vraja de pe noi. Nu mai avem mult până ce ignoranța va da o lovitură de stat întregii lumi.

Atunci când profesorii îi judecă, elevii îl vor sabota pe profesor nemaiîncercând să învețe. Dar atunci când elevii înțeleg că școala este pentru ei – o cale prin care ei își pot dezvolta mințile – nu mai insistă în a se sabota singuri. În munca mea, am văzut un băiat dur izbucnind în lacrimi atunci când a realizat că poate deveni mai deștept. Este ceva comun elevilor să întoarcă spatele școlii și să adopte un aer de indiferență, dar noi facem o greșeală atunci când gândim că vreunui elev nu-i mai pasă.

Altruism și grijă dar, mai ales dragoste de a învăța. Photo by Gustavo Fring on Pexels.com

Profesorii cu mentalitate de creștere. Cine sunt acești oameni?

Cum pot profesorii cu mentalitate de creștere să fie atât de altruiști, devotând nenumărate ore celor mai slabi elevi? Sunt oare niște sfinți? Este rezonabil să te aștepți ca toți profesorii să devină sfinți? Răspunsul la această întrebare este că ei nu sunt pe deplin altruiști. Lor le place să învețe. Și predarea este un minunat mod de a învăța. Despre oameni și ce-i mișcă. Despre lucrurile pe care le predai. Despre tine însuți. Și despre viață.

Profesorii cu mentalitate fixistă se gândesc la ei înșiși ca la un produs finit. Rolul lor este pur și simplu să distribuie cunoștințe. Dar nu devine asta plictisitor de-a lungul anilor? Să stai în fața unei alte mulțimi de fețe și să împărtășești lucruri. După mine asta e cu adevărat greu.

Seymour Sarason a fost unul din profesorii mei din liceu. El a fost un educator minunat și ne punea întotdeauna să punem la îndoială presupunerile. ”Avem aici o ipoteză,” spunea el, ”Că școlile sunt făcute ca să învețe elevii. Ei bine, de ce nu ar fi făcute și pentru ca profesorii să învețe?” Nu o să uit niciodată asta.

În tot timpul predării mele eu mă gândesc la ce găsesc eu că este fascinant și despre ce aș vrea eu să aflu mai multe. Îmi folosesc predarea pentru a mă dezvolta și asta mă face, chiar după atâția ani, să fiu un profesor proaspăt și dornic să se dezvolte.

Unul dintre primii mentori ai profesoarei Marva Collins a învățat-o același lucru – că, mai presus de orice, un profesor bun este cel care continuă să învețe alături de elevii lui. Și ea i-a lăsat pe elevii ei să știe asta de la bun început: ”Câteodată nu-mi plac prea mult alți adulți, deoarece ei se gândesc că știu deja totul. Eu nu știu totul. Și pot să învăț tot timpul

S-a apus că Dorothy DeLay a fost o profesoară extraordinară deoarece nu era interesată de predare. Ea era interesată de învățare.

Deci, profesorii grozavi sunt înnăscuți sau făcuți? Poate oricine fi un Collins, Esquih sau DeLay? Desigur. Totul începe cu o mentalitate de creștere – despre tine și despre copii. Nu doar vorbe goale despre ideea că copiii pot învăța, dar cu o dorință profundă de a ajunge la mintea lor și de a le-o aprinde – în fiecare copil.

Michael Lewis, în The New York Times, povestește despre un antrenor care a făcut asta pentru el. ”Am avut un chef înnoit pentru… mai multă muncă.. și nu mi-a luat mult timp pentru a-mi da seama cât de mai bună poate deveni viața mea dacă aplic acest nou zel obținut pentru baseball și la restul vieții. A fost ca și cum antrenorul meu a ajuns la un comutator ruginit din interiorul meu – marcat cu Puneți pe pornit înainte de a încerca să-l folosiți – și l-a pornit.

Fragment din cartea Mindset – Carol S. Dweck

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.