După ce am vorbit în articolul trecut despre greutățile pe care adulții, datorită propriilor greșeli în relația lor cu planeta și unii cu alții, le aruncă pe umerii tineri generații, astăzi vom vorbi despre altă temă importantă – modul în care, ca părinți și educatori îi tratăm pe copiii mici.

În interviul de mai jos al jurnalistei Emily Kaplan cu autoarea cărții Importanța de a fi mic (The Importance of Being Little) – Erika Christakis ne vorbește despre costurile eșecului nostru colectiv de a vedea lumea prin ochii copiilor.

Pe scurt, câteva cuvinte despre jurnalista liber-profesionistă Emily Kaplan, care a scris articole pentru numeroase publicații din SUA – Edutopia, The Hechinger Report, The New York Times, The Washington Post, The Atlantic, Harper’s etc. Înainte de a deveni jurnalistă, Emily a fost profesoară de limba engleză în mai multe școli publice. Este absolventă a Harvard College și a Boston College’s Lynch School of Education

Și despre autoarea cărții, Erika Christakis – a fost profesoară la Yale Child Study Center și autor al acestui best-seller Importanța de a fi mic: Ce au cu adevărat nevoie copii de la adulți (The Importance of Being Little: What Young Children Really Need From Grownups).

De ce este atât de important ”să fii mic”?

Christakis ne spune că am atins un moment periculos pentru copiii mici: Îi tratăm din ce în ce mai mult ca și cum ar fi niște bunuri și ne găsim în ”pericol de a pierde copilul în copilărie”. Părinții și profesorii ar trebui ca, în loc să le impună așteptările adulților, argumentează ea, ar fi bine să încerce ”să-și ia de la ochi ochelarii de cai” și să vadă lumea prin ochii copiilor mici – o schimbare de perspectivă care ne-ar putea permite să înțelegem și să cultivăm mai bine abilitățile lor unice.

Recent, am avut oportunitatea de a o întreba pe Erika despre evoluția valorilor culturale din jurul copilăriei, despre cum arată un mediu educațional bun pentru educația timpurie și cum putem rezista tendinței de a ne transforma copiii în mini-adulți. Interviul cu Erika Christakis a fost editat pentru a răspunde nevoii de claritate și unei lungimi rezonabile.

Cartea ta despre educația timpurie se numește Importanța de a fi mic. De ce este atât de important ”să fii mic”? Ce ai vrea să știe părinții, educatorii și făuritorii de politici despre acest stadiu al dezvoltării copilului?

Călătorind prin țară, predând și vorbind cu părinții și educatorii din diferite medii și cu diferite niveluri de formare, m-a convins că suntem în pericol de a pierde copilul în copilărie. Noțiunea că există ceva de valoare în a fi copil mic – cu dorințele și, mai ales nevoile copilului – pare să fi căzut în dizgrație. Vorbim despre copii din ce în ce mai mult ca despre niște bunuri în care ”investim” pentru câștiguri viitoare. Părinții exprimă o uriașă îngrijorarea atunci când vorbesc despre viitorul copiilor lor și par să conducă experiențele de viață ale copiilor lor într-un mod care, prin comparație cu generațiile anterioare pare chiar nenatural și mai curând lipsit de bucurie.

Există chiar un paradox – acela că o copilărie timpurie este atât sigură cât și stresantă. Pe de o parte, pentru majoritatea copiilor, în special cei din țările/ lumea industrializată, primii ani de viață sunt mai siguri decât au fost vreodată în istoria umanității. Copiii au mai puține accidente fatale și boli debilitante. Nu mai trimitem copiii mici să muncească în minele de cărbune. Desigur că există sărăcie, stres, traume – și unele din aceste probleme afectează un număr foarte mare de copii – dar în termeni generali, mulți din marii ”ucigași” ai copilăriei au fost învinși.

Pe de altă parte, vorbind despre societatea americană sau europeană a secolului 21, ea reprezintă multe provocări pentru copiii mici. Tehnologia nu este întotdeauna un prieten al copilului și există noi și tulburători factori de stres. Avem o adevărată epidemie de eliminări ale copiilor din grădinițe, de exemplu (ceea ce afectează în mod disproporționat copiii de culoare/ de emigranți și băieții) și un număr în creștere de copii care au probleme de sănătate mentală și/sau de comportament.

“Să fii mic” este un lucru de o importanță decisivă deoarece vedem literalmente ”semnătura” copilăriei timpurii pe corpurile adulților: Așteptările lor de viață sunt mai mari iar abilitățile lor socio-emoționale sunt mai robuste doar atunci când au avut șansa să învețe prin intermediul jocului și prin dezvoltarea unor relații profunde și când creierului lor în dezvoltare i s-a dat șansa să se dezvolte într-un mediu hrănitor, cu o bogăție de limbaj și oarecum tihnit. Acum ne e clar mai mult ca oricând faptul că copiii mici nu sunt mini-adulți.

Așa e, iar tu folosești termenul de ”adultificare” în cartea ta. Cum definești tu ”adultificarea” și ce dezvăluie ea despre modul în care noi gândim despre copilărie?

”Adultificarea” este eșecul de a vedea lumea din perspectiva unui copil.

Câteodată le cer profesorilor să se așeze pur și simplu pe podeaua clasei lor și doar să privească în jur de la înălțimea unui copil de 4 ani, sau să încerce să-și pună un costum de schi cu abilitățile motorii ale uni copilaș. Atunci când reflectezi ți se deschid ochii asupra multor modalități prin care adulții aplică/ impun copiilor mici ritmul unui adult, așteptările unui adult și programul unui adult. Și pentru care motiv? Copiii mici din ziua de astăzi dorm mai puțin și au mult mai multe tranziții în timpul unei zile decât au avut-o cei din generațiile anterioare – și cred că majoritatea educatorilor și părinților ar fi de acord că acele creiere ale copiilor în dezvoltare nu sunt pregătite să se descurce cu programele și ritmul unui adult.

De fapt știm cu toții că asta este o problemă, dar este greu să rupi cercul. Trebuie să facem un pas înapoi și să vedem lumea din punctul de vedere al copilului. Noi le vedem dezvoltarea cu ochii adultului, imaginându-ne că nu ar putea învăța nimic dintr-o oră în care sapă într-o groapă de noroi, așa că trebuie să fie momentul în care să scoatem la lumină fișa de exerciții pentru matematică! Îți stă mintea în loc când vezi cât de puțin petrec în timpul zilelor lor – cei mai mulți dintre copii – jucându-se afară, în jocuri care antrenează funcțiile motorii majore.

O parte din această ”adultificare” vine dintr-o neatenție care-i face pe copiii mici să se simtă vinovați și dintr-o profundă lipsă de încredere în ce sunt capabili copiii să realizeze.

Cum arată o educație timpurie de calitate? Dacă ai intra într- grădiniță care folosește cele mai bune practici, ce ai vedea și ce ai auzi?

Când vorbim despre educație de calitate vorbim despre relații. Despre profesori cărora le pasă, care înțeleg dezvoltarea copilului și care îi cunosc și sunt atenți la copil în timp ce au grijă de el – acestea sunt lucruri mult mai importante decât multe din măsurătorile de calitate pe care le utilizăm astăzi, cum ar fi mărimea clasei, mediul fizic sau un anumit curriculum.

Conversațiile bogate, deschise către dialog sunt esențiale, iar copiii au nevoie în timpul zilei să exploreze un limbaj bogat, empatic – să converseze unul cu altul în mod jucăuș, să spună unui adult o poveste dezlânată, să asculte un text literar de calitate și să pună întrebări semnificative pentru ei.

Cercetările arată că îngrijitorii de calitate cunosc pe larg parametrii de dezvoltare a copilului (”așa arată/ știe/ se poartă un copil de 3 ani”) și cunosc individual fiecare copil (”acest copil este așa…”). .

Dar este crucial să păstrăm în minte că predarea cu intenție, țintită este opusă celei ”libere pentru toți” în care copiii conduc ”spectacolul”. Profesorii de calitate de la preșcolari fac totul intenționat: rutinele clasei, aranjarea mediului fizic, programul, tipurile de materiale pe care le pun la îndemâna copiilor ca să le exploreze și manipuleze. Acest tip de profesori fac o cantitate extraordinară de observații și reflecții – și este aproape imposibil să faci asta într-un vid: cei mai buni profesori fac parte din culturi instituționale colegiale, bazate pe cercetare pentru ca toți să experimenteze continuu cu modificările din mediul de învățare, beneficiind de curiozitatea naturală a copiilor.

Asta este în mod special adevărat pentru mulți din copiii care au experimentat situația unui mediu familial dezorganizat, traume sau experiențe adverse în copilărie. Dacă un copil intră pe ușă și el nu a avut ce să mănânce cu o seară înainte – sau procesează un eveniment pozitiv, cum ar fi întâmpinarea unui nou frate sau vizita unui bunic – clasa de grădiniță de înaltă calitate va avea un mecanism care să răspundă acestor experiențe și să le orienteze către o creștere cognitivă și emoțională.

Educatorii din aceste medii pleacă de la premisa că orice copil este perfect capabil să învețe și refuză să lase în seama școlii sau a statului mandatul de a dicta cum învață copiii.

Ai scris despre importanța jocului. Cum definești jocul și de ce este atât de important, de crucial?

Jocul este o trăsătură definitorie a dezvoltării tuturor mamiferelor: impulsul este înscris în noi și nu poate fi suprimat. Cu toate acestea, este esențial să recunoaștem că, în timp ce impulsul natural de a se juca este un lucru, știința jocului, elementele de bază, piulițele și șuruburile jocului – nu sunt întotdeauna atât de naturale și cer o cultivare atentă.

Putem observa mai mult joc disfuncțional în societățile industrializate. Copiii nu se mai joacă atât de mult în grupuri de vârste diferite, unde cei mai mici pot învăța de la cei mai mari și, la rândul lor, cei mari trebuie să învețe să fie drăguți și corecți cu acești jucători mai mici. Copiii au mai puțin timp liber pentru a se prosti și pentru a-și face propriile reguli. Ei au nevoie de timp și de spațiu pentru a putea învăța cum să se joace eficient și au nevoie de o cultură socială care să prețuiască jocul. Și, din ce în ce mai mult pare că noi nu avem acea cultură a copilăriei timpurii.

Așa că, dacă îi vei spune subit unui copil, ”du-te să faci un fort/ o cazemată din cutii de carton”, atunci când el nu a avut o ”dietă” constantă de timp liber, nestructurat și acces către materiale cu folosință multiplă, ei bine, vei putea vedea probabil un copil irascibil și neîncrezător. .

Ai spus, ”În ceea ce noi numim în mod reflexiv educația timpurie sau grădiniță (pre-school) nu există în mod necesar cuvântul curriculum. Și nu ar trebui să fie deloc o școală.” Ne poți explica ce ai vrut să spui cu asta?

Oricine a văzut minunarea de pe fața unui copil atunci când vede un fluture aterizând pe o floare înțelege că învățarea trece dincolo de pereții unei clase.

Vestea bună este că orice copil este înzestrat cu capacitatea de a învăța în orice fel de mediu/ împrejurare. Cu suportul unui adult iubitor și responsabil, ei pot învăța fără clopoțel și fluier în ceea ce noi numim pre-școală (grădiniță).

Din stilul de comunicare pe care oamenii de știință îl denumesc serve-and-return* (interacțiunile dintre un copil și un adult) se naște în mod natural atât de multă învățare, încât unii au numit aceasta un ”duet” conversațional. ”

* https://developingchild.harvard.edu/guide/a-guide-to-serve-and-return-how-your-interaction-with-children-can-build-brains/ – Un ghid pentru interacțiunile cu copilul care pot construi creiere

* https://m.youtube.com/watch?v=KNrnZag17Ek&feature=emb_title – 5 Steps for Brain-Building Serve and Return

Există o mulțime de dovezi că putem acoperi unele din diferențe între traiectoriile de învățare ale copiilor care provin din familii cu venituri mici și cele ale copiilor provenind din familii înstărite antrenând părinții și educatorii să utilizeze această abordare în interacțiunile lor zilnice cu copiii. Eu îi antrenez frecvent pe profesori să pună întrebări cu caracter deschis cum ar fi ”Ce culoare are un măr?” sau ”Ce anume desenezi tu aici?” Acceptarea unui răspuns deschis poate deschide cu adevărat un spațiu uriaș pentru învățarea spontană și profundă.

Sursa: https://www.edutopia.org/article/whats-lost-when-we-rush-kids-through-childhood