Citind articolul de mai jos, scris de “Teacher Tom” în Edutopia, mi-am adus aminte cu nostalgie de orele interminabile pe care le petreceam sub masa de scris din cameră, acoperită cu o cortină făcută dintr-un cearceaf, unde puneam la cale spectacole de teatru elaborate, creând scenarii, costume, interpretând diverse personaje și aventuri imaginate – de multe ori spectacolul pregătit cu atâta migală nici nu mai ajungea să fie interpretat în fața spectatorilor din familie – pentru noi, copiii, era mai important tot acel proces de creație și pregătire. Sau jocurile din curte și de pe marele teritoriu al cartierului când ne imaginam că participăm la diverse aventuri. Chiar și mersul în echilibru pe garduri sau cocoțatul în pomi aveau în spate o poveste, întotdeauna diferită. Și toată joaca noastră începea cu acel: ”Haide să..” și făceau ca legăturile de prietenie să devină mai strânse și mintea noastră să devină mai ascuțită și creativă.

* Tom Hobson, supranumit “Teacher Tom” este un binecunoscut educator specializat în educație timpurie, consultant în acest domeniu, formator pentru părinți și autor de cărți, fiind invitat să vorbească la conferințe din întreaga lume. A devenit cunoscut datorită blogului său – Teacher Tom’s Blog, unde publică zilnic, de peste 10, o cronică a aventurilor din grădinița lui, situată pe malul Pacificului, în nord-estul SUA.

– http://teachertomsblog.blogspot.com/

Mai mult decât de costume sau decoruri, copiii mici au nevoie de timp și spațiu pentru a lucra la construirea fundamentelor colaborării – iar ciorovăiala lor este o unealtă cheie în acest proces.

“Hai să ne jucăm de-a puii de tigru.”

“Eu vreau să fiu un pui de urs polar.”

“Nu poți, pentru că puii de tigru o să mănânce puii de urs polar.”

“Nu-i adevărat! Puii de urs polar o să-i mănânce pe puii de tigru!”

“Nu-i adevărat!”

Ascultându-i pe cei doi copii, nu am spus nimic, dar m-am apropiat de ei deoarece era acel tip de dispută care putea escalada, ceea ce este întotdeauna un risc, atunci când ”adevărul” este motivul. Iar adevărul este întotdeauna motivul disputelor atunci când copiii se angajează în jocul dramatic.

Prin definiție, în jocul dramatic, ca în toate ficțiunile, este vorba de imaginație, un loc în care adevărul este, în cel mai bun caz, subiectiv. Copiii pe care-i observam erau angajați într-un joc în care ei susțineau ceva care, în mod obiectiv, nu era adevărat: și anume faptul că erau pui de animale. În astfel de context, părea absurd să te cerți pe marginea adevărului, iar adulții deseori răspund astfel la acest gen de ciondăneli atunci când simt nevoia să intervină (”Terminați cu cearta, voi nu sunteți pui de animale!”), totuși acest gen de jocuri sunt cruciale pentru copiii care caută să înțeleagă lumea în care trăiesc.

În măsura în care putem spune asta, suntem singura specie care se angajează în mod regulat în gândirea contrafăcută, în fenomenul de a-și imagina lumea în moduri contrarii sau diferite de modul în care este de fapt. Suntem blestemați de a avea această abilitate de a ne imagina o imposibilă lume perfectă, ceea ce prea adesea face și mai dificil să o accepți pe cea reală. Pe de altă parte, gândirea contra-factuală este întotdeauna primul pas al schimbării lumii, din ceea ce este în ceea ce ar putea fi.

Construirea unor abilități esențiale prin jocul dramatic

Atunci când se angajează în jocul imaginar, contra-factual, copiii învață multe lucruri. El le dă posibilitatea de a lucra la înțelegerea lucrurilor care se petrec în mintea altor oameni. Este un loc sigur în care te poți angaja în gândirea de ordin superior și în procesarea lucrurilor la care au fost expuși și pe care nu le-au înțeles pe deplin. Acest joc constituie fundația pentru literație. Este un loc propice pentru practicarea unor nevoi sociale cum sunt negocierea, compromisul și aranjamentele/ convențiile.

E ușor să respingi jocul dramatic al copiilor ca fiind vorba de o prosteală, de o pierdere de vreme chiar, în mod special atunci când îi auzi ciorovăindu-se intens asupra unui ”adevăr”, dar ceea ce fac ei este să-și exerseze imaginația și creativitatea. Ei își exersează abilitățile care vor construi ziua de mâine.

Doi băieți au săpat o groapă în nisip. Era o groapă mare, largă și adâncă. Am comentat spunând că vor să sape probabil până în China, un loc în care eu și colegii mei de joacă visasem să ajungem acum mulți ani.

“Teacher Tom, nu săpăm să ajungem în China.”

“O, atunci unde vreți să ajungeți săpând?”

“Nu săpăm să ajungem undeva! Asta e o capcană!”

“Nu, nu e o capcană, e o groapă!”

Băieții s-au ciorovăit câteva minute, ajungând în final la convenția că era o ”capcană-groapă foarte adâncă.”

“O să săpăm tocmai până la miezul topit al Pământului.”

“Nu putem să săpăm până la miezul topit! E plin de lavă!”

“Nu, e plin de magmă.”

“Ei bine, va fi prea fierbinte. O să murim.”

S-au oprit în liniște din săpat pentru un timp, înainte ca unul din ei să spună, “O să ne oprim din săpat când pământul devine fierbinte. Atunci vom ști că suntem aproape de magmă.”

“Știu! Putem să săpăm în jurul ei!”

“Și atunci vom putea merge în China.”

“Nu vreau să merg în China. Haide să mergem în California. Acolo trăiește bunica mea. Putem să avem o seară de film!”

Nu s-a terminat aici și i-am lăsat dezbătând virtuțile unor variate destinații imaginare. Acest scenariu creat de ei pentru jocul lor dramatic era compus la suprafață de părți din științele Pământului, inginerie și geografie, dar adevăratul miez fierbinte al proiectului lor erau imaginația și ciorovăiala.

Valoarea ciorovăielii

Ca adulți, subestimăm prea des importanța ciorovăielii/ contrazicerilor și a reacției la aceasta, ca la ceva ce trebuie controlat sau orientat. Ne facem griji că asta va conduce la țipete sau, mai rău, la violență. Dar am descoperit că, atunci când copiii sunt obișnuiți să fie lăsați cu echipamentele lor, cel mai adesea utilizează ciorovăiala la fel cum folosesc lopățelele – ca pe o unealtă. Ciorovăiala e o unealtă care le permite să creeze înțelegerea, acordul. Desigur, nu este întotdeauna cazul, dar cel mai adesea ei ajung să recunoască că trebuie să sape în jos și pe urmă în jur, și în jur și apoi drept în sus, până ce ajung la o cale de compromis care face ca jocul lor să continue. Compromisul este o abilitate care este rară în lumea noastră și nu se poate petrece fără ciorovăială.

Deseori, profesorii întreabă ce pot face ei pentru a-i încuraja pe copii să se angajeze în jocul dramatic. Și, de obicei, caută răspunsuri care să implice costume, decoruri sau case de joacă. Poate caută și tehnici care să implice citirea de povești și să-i pună pe copii să le joace/ interpreteze, sau chiar să-i pună pe elevi să creeze piese de teatru originale, pe care să le interpreteze cu colegii lor.

Nu este nimic rău în toate acestea, dar cel mai bun joc dramatic este cel condus de copil. Am descoperit că, dacă copilului mic i se acordă timp, spațiu și este alături de alți copii și dacă adulții pur și simplu zăbovesc în mod intenționat (în a-i spune ce să facă, n.n.), unul dintre copii va face în mod invariabil o sugestie, care începe cu cuvântul perfect de invitare în limba engleză, “Let’s…” (haide):

• “Haide să ne prefacem că suntem pirați!”
• “Haide să ne construim castelul nostru aici!”
• “Haide să fim pui de tigri!”
• “Haide să săpăm o groapă până în China!”

Și atunci, dacă stăm deoparte și rămânem tăcuți, ei vor face ce au făcut întotdeauna oamenii: vor da naștere unei lumi colaborative a adevărului și ciorovăielii/ negocierii, aceea care construiește lumea de mâine.

Sursa: https://www.edutopia.org/article/building-blocks-dramatic-play?