Zilele acestea, biblioteca centrului nostru, CREER s-a îmbogățit și cu 35 de cărți (e-books) despre dezvoltare personală, dezvoltarea carierei și management. Iar în acest an vom acorda din nou spațiu și articolelor din aceste domenii. Pentru început, am ales un articol scris de Chase Mielke, profesor emerit de liceu, cu masterate în domeniul dezvoltării de curriculum și în instruire, de asemenea un scriitor și vorbitor (speaker bine-cunoscut) în SUA.

El a inițiat și coordonează un blog menit să-i ajute pe educatori să înțeleagă și să predea învățarea socio-emoțională – affectiveliving.com și este autorul cărții The Burnout Cure: Learning to Love Teaching Again (ASCD, 2018)

Este 2020. Nu este nici o îndoială că viețile noastre și postările din social-media sunt pline de proclamații care spun cam așa, ”Un an nou, un nou eu!” – de liste de obiective, decizii, iertare a păcatelor și soluții pline de speranță pentru a ne transforma în oameni mai buni.

Iubesc proaspetele începuturi și, în mod normal abia aștept acest festival de obiective de atins care este începutul de an. Dar în acest an, am cheltuit mai puțin pe ”nou”. Sunt epuizat de ideea de a mai adăuga ceva. În acest an, vreau mai puțin. Mai puțină dramă, mai puțină muncă, mai puțină presiune, mai puțină îngrijorare.

Din fericire, știu că este mai important să crești starea de bine decât să tot adaugi acțiuni. Nu este nici o îndoială că acțiunea este decisivă pentru schimbare. Dar nu trebuie să ne concentrăm întotdeauna pe acțiune pentru a ne îmbunătăți fericirea și scopul. Câteodată este nevoie doar de o schimbare a atitudinii – să schimbăm modul în care ne gândim la circumstanțele și experiențele noastre.

Atitudinea pe care o voi adopta în acest an nu este una despre adăugare. Este o atitudine de scădere. Este mentalitatea de a scăpa de atitudinile care m-au ținut pe loc în anul care a trecut (sau, ca să fiu mai onest, în ultima decadă).

Iar acestea sunt cele trei lucruri de care cred că ar trebui să scăpăm cu toții.

1. Să te compari cu un rockstar în predare

Renunț să mai fiu un star în toate pe Edu-Twitter, un model de perfecțiune pe Pinterest și la ideea că “am nevoie de o lecție grozavă despre care pot să scriu un articol.” De ce? Deoarece, ca și mulți alți educatori, am fost prins în vârtejul ascendent al spiralei comparațiilor.

Aproape întotdeauna comparăm starea noastră curentă cu modul în care ar putea fi lucrurile. De obicei, aceasta implică una din cele două direcții. Comparația ascendentă către cum ar putea fi ”mai bine” și comparația descendentă către cum ar putea fi ”mai rău”. Există o mulțime de cercetări despre modul în care comparațiile noastre mentale ne afectează starea de bine.

Comparațiile ascendente pot fi bune pentru a ne motiva să ne schimbăm – din acest motiv am fost prins în strădania de a fi ”acel profesor”. Dar există aici o problemă majoră. Ajungem să ne gândim la noi înșine ca fiind insuficienți. Ne auto-copleșim cu nevoia de a face mai mult. Ne schimbăm comportamentul pentru a căuta afirmarea.

Cealaltă direcție este către comparația descendentă, realizând că s-ar putea mai rău, așa că e în regulă locul în care mă aflu. Dusă prea departe, asta poate duce la automulțumire, la a te complace. Dar utilizată strategic, comparația descendentă ne poate conduce la gratitudine.

Deși nu am zeci de mii de ”urmăritori” (followers) pe Twitter, am zeci de elevi care abia așteaptă să intru în clasă.

Deși nu am o clasă a cărei imagine să merite să fie promovată pe Pinterest, am o încăpere în care copiii mei se simt în siguranță și susținuți în fiecare zi.

Deși nu face nimeni filme despre viața mea, îmi acord un moment în care să spun unui copil că sunt fericit că el se află în viața mea.

Copiii noștri au fost destul ”photoshopați”, au văzut pe YouTube și pe ecrane destulă realitate cosmetizată. Ei au mai multă nevoie în viața lor de adulți mai reali, autentici. Lăsați la o parte dorința de a deveni virali și îmbrățișați autenticitatea, fiți oameni reali.

2. Să fii rezistent la stres

Stresul este acum o temă fierbinte. Profesorii sunt stresați. Profesioniștii din domeniul sănătății sunt stresați. Copiii sunt stresați. Chiar și câinii sunt stresați. Pare că nu putem evita povestea complicațiilor provocate de stres.

Nu există nici o îndoială că stresul cronic poate fi dăunător pentru starea noastră de bine. Dar am cheltuit o grămadă absurdă de timp stresându-mă privitor la stres. Simt tensiunea atunci când conduc pe autostradă spre locul de muncă. Mă simt copleșit de așteptările privind elevii mei. Mă simt deprimat când ”am aruncat în aer” o lecție de care eram încântat. Și apoi mă simt prost vis-avis de sentimentele pe care le am despre aceste lucruri.

Din fericire, am aflat despre cealaltă fațetă a cercetării care ne arată că nu tot stresul este rău. De fapt, câteodată stresul este bun. În cartea ei, ”Avantajele stresului” (The Upside of Stress), Kelly McGonigal – psiholog la Stanford subliniază că stresul este modul în care corpul ne ajută să creștem. Tensiunea mea din timpul condusului mașinii este un ”răspuns la provocare” (challenge response), care mă ajută să-mi direcționez atenția și mă ajută să îndeplinesc acțiunile necesare. Sentimentul meu de copleșire este un răspuns “tendință de împrietenire” (tend and befriend response), încurajându-mă să caut ajutor și suport de la oamenii cărora le pasă de mine. ”Rumegarea” mea pe marginea lecției pe care am aruncat-o în aer este un răspuns ”reflectează și învață”, întărindu-mi neuro-plasticitatea și dându-mi perspective care să mă ajute în viitor.

Stresul este un semn că inima mea este la locul ei și că mie îmi pasă. Haideți să renunțăm la sentimentele despre stres și la gândurile că suntem imperfecți/ defecți atunci când nu prosperăm. Haideți să renunțăm la încercarea de a fi rezistenți la stres, alegând în schimb să fim rezilienți la stres croindu-ne calea prin provocările noastre.

3. Să fii acel profesor care vor alții să fii

Educația este un paradox. Pe de o parte, predarea este o meserie care permite tuturor celorlalte profesii să existe. Este cheia de boltă a unei societăți strălucite. Pe de altă parte, suntem oameni, copleșiți de greutatea încercării de a repara cele mai profunde probleme ale societății: prejudecata, violența, cruzimea, ignoranța. Societatea și propriile noastre așteptări vor ca noi să fim totul: luptători pentru libertate, consilieri, lideri, militanți-apărători și motivatori neînfricați.

Dar realitatea este că suntem doar oameni. Eu sunt un om căruia îi pasă, un om care muncește din greu, un om cu creativitate și cu inteligență și cu determinare. Și îmi voi da silința că predau cât mai bine în fiecare zi. Dar câteodată o să o dau în bară. În unele zile o să stric sau încurc totul. În unele zile o să-mi schimb planurile de lecție pentru că bebelușul meu nu a dormit toată noaptea pentru că e bolnav iar eu sunt obosit și copiatorul mi s-a stricat (din nou).

Renunț la a-mi micșora meritele deoarece ceilalți mă admonestează și-mi spun să fiu totul. Renunț la a mă simți vinovat atunci când nu prind prilejul de a preda în fiecare moment propice, atunci când feedback-ul la eseul meu nu este impecabil și transformator, atunci când decid pur și simplu să mă duc acasă în loc să muncesc până la căderea întunericului. Trebuie să renunțăm la încercarea de a fi acel profesor care vor toți să fii și să îmbrățișăm ideea de a fi doar buni și cine suntem cu adevărat.

Cădem prea adesea victime ale poveștii de a fi mai mult. Nu avem nevoie de mai mult. Avem nevoie de mai puțin. Trebuie să renunțăm la așteptările și mentalitățile care conduc la vinovăție, îngrijorare, frustrare și oboseală. Trebuie să renunțăm la perfecțiune și măreție și să îmbrățișăm acel ceva la care deja suntem buni: a fi oameni. Oameni căror le pasă, care sunt curajoși, străluciți și dedicați. Dar totuși oameni.

Este 2020. Un an nou, același EU. Dar sunt suficient.

Sursa: https://inservice.ascd.org/three-teaching-mindsets-to-let-go-of-in-2020/