”Reziliența este abilitatea de a depăși experiențele dificile și de a fi modelat pozitiv de acestea.”
Discuțiile despre reziliență nu datează de azi de ieri. Într-o lume supusă unor schimbări frecvente ce provoacă tensiuni în toate straturile societății, reziliența – la nivelul individului, organizației, companiei – a devenit o calitate mai mult decât necesară. Întrebarea este – ce facem noi, ca părinți, profesori, instituții de educație pentru a dezvolta această abilitate în fiecare copil? În discuțiile noastre despre Strategia Națională de educație pentru dezvoltarea durabilă, dezvoltarea rezilienței a fost votată ca fiind unul din obiectivele prioritare ale strategiei și acestui tip de educație. Dar ce părere vor avea cei de la conducerea Ministerului Educației despre propunerile noastre și cum le vor traduce în acțiuni concrete? Vom vedea… Până atunci, vă dăm ocazia să ”trageți cu ochiul” la discuțiile purtate într-o țară europeană ”pusă pe jar” de Brexit și nu numai. Ați ghicit, e vorba despre Anglia (UK).Vă oferim mai jos un articol publicat în The Guardian și scris de Richard Godwin, un jurnalist independent.
Secretarul de stat pentru Educație din Anglia a declarat că vrea ”să călim copiii”, dar asta înseamnă mai puțină structură, nu mai multă.
Nu le spuneți candidaților Partidului Conservator, dar Damian Hinds, secretarul de stat pentru educație, organizează o sesiune de braintorming. El dorește să strângă idei despre cum putem să călim copiii de școală din UK*. În mod clar el știe despre viitor ceva ce noi încă nu știm.
* https://www.theguardian.com/education/2019/may/28/dear-damian-hinds-lets-put-horrid-adult-experiences-on-the-curriculum – Dragul Damian susține ideea de a pune experiențele oribile ale adulților în curriculum.
“Pentru a-i pregăti cu adevărat pentru viața de adult, trebuie să ne asigurăm că tinerii noștri își construiesc caracterul și reziliența”, a anunțat el săptămâna trecută când a lansat o nouă inițiativă C&R (caracter & reziliență) – care va fi fără îndoială scurtată în cercurile educaționale. Da, GCSE (Certificatele Generale pentru Educația Secundară) și notele de A (10, la noi) sunt importante, a spus Hinds – dar peste 10 ani, rezultatele la examene vor fi niște ”amintiri îndepărtate”. (Probabil și rezultatele SAT și Pisa, de asemenea – întreaga structură de supraveghere cvasi-matematică pe care Hinds și predecesorii lui au construit-o cu greutate pentru copiii noștri în ultimele decenii?)
Caracterul și reziliența îți rămân pentru întreaga viață și sunt cruciale pentru ”mobilitatea socială”**. Așa că el lansează o analiză pentru a da tinerilor o ”încredere de neoprit” și a–i învăța să facă față ”provocărilor pe care le aduce viața”: cum ar fi lucruri ca datoria de 30.000£ a studenților (împrumuturi pentru plata cursurilor la facultate); pentru că finanțarea educației a scăzut*** sub bugetul de 7 miliarde de lire sterline începând cu anul 2011.
*** https://www.mirror.co.uk/news/politics/education-spending-falls-more-7-13852586 – ”Cheltuielile cu educația au scăzut sub 7 miliarde de lire sterline de când ”the Tories” (conservatorii) au venit la putere (așa cum arată împărțirea bugetului general – GDP, cheltuielile cu educația au scăzut de la 5.69% la 4.27%, în declin cu 25% în numai șapte ani)”
Propriile sugestii inițiale ale lui Hinds sunt destul de predictibile pentru un ministru conservator: sport de competiție și premiile Duke of Edinburgh. Dar fără îndoială, Dominic Raab (#1) și Easter McVey (#2), probabil viitorii lideri conservatori vor simți că pot face lucrurile mai bine. Să aruncăm cu mingi de tenis în ei? Să le sugrumăm animalele de companie? Sau poate am putea alege reprezentanți ai copiilor din cele 12 districte ale UK, să-i invităm într-o emisiune de televiziune tip reality show cu o panoplie de arme și să-i filmăm luptându-se până la moarte?
#1 Conservatorul Dominic Raab a fost descris ca fiind mai radical de dreapta decât Margaret Thatcher în ce privește propunerea de a lăsa școlile să fie conduse de companii for-profit.
#2 Lidera conservatoare Esther McVey a intrat în focul colegilor de partid când a spus că ar trebui să lăsăm la latitudinea părinților dacă vor să-și retragă copiii din clasele primare de la lecțiile despre relațiile sexuale între persoane de același sex.
OK, glumesc – ajută să construiești caracterul, Dominic! În mod clar, Departamentul de Educație răspunde unor preocupări legitime și puțini părinți vor contrazice ideea că, erm, caracterul este un lucru bun să îl ai, în special în perioade atât de dificile cum este aceasta.
Ceea ce explică de ce ”reziliența” a devenit în 2019 unul din cuvintele la modă printre cei din elita experților din tehnologie, business, stil de viață. “Reziliența nu este doar despre a te căli,” (#3) explică o proeminentă agenție de cercetare a consumatorilor.“Este vorba despre re-învățare, relansare și recalibrare a mărcilor, afacerilor, corporațiilor și, cel mai important a noastră, înșine”.
#3 https://www.thefuturelaboratory.com/macrotrends-2019 – Macro-tendințe
În mod clar, asta este o preocupare pentru cei care vor să vândă formatori. Dar reziliența este de asemenea crucială atunci când este vorba despre binele copiilor noștri, așa cum argumentează psihologul Jonathan Haidt în cartea lui, The Coddling of the American Mind – #4 (Codificarea minții americane). Haidt ia ca țintă cultura ”siguranței” și ”parentingul tip helicopter” – argumentând că asta a ajutat la apariția unei generații de copii dezechilibrați mental, obsedați de micro-agresiuni, incapabili să facă față realităților aspre ale vieții înseși. Ai putea să o numești ipoteza fulgilor de nea. Una auzită de părinții luminați din Silicon Valey care-i încurajează pe copiii lor de nota 10 să ia deliberat o notă de 5 – doar odată! – astfel încât să știe cel puțin cum se simte eșecul.
#4 https://www.theguardian.com/commentisfree/2019/jan/10/by-mollycoddling-our-children-were-fuelling-mental-illness-in-teenagers – Cocoloșirea copiilor noștri va alimenta bolile mentale la vârsta adolescenței
Există de asemenea studii variate care par să susțină aceste idei. O lucrare (#5) publicată anul trecut în revista Developmental Psychology a descoperit că, copiii de doi ani ale căror mame interveniseră mai mult în jocul lor au sfârșit prin a fi mai puțin rezilienți emoțional decât copiii care fuseseră lăsați să-și dea seama despre lucruri de unii singuri. “Problema aici este cu adevărat că, dacă tu nu înveți abilitățile de auto-control, cum te poți auto-controla când pleci de acasă?” a spus despre aceste studiu Dieter Wolke, profesor de psihologia dezvoltării și diferențe individuale la Universitatea din Warwick.
“Într-un fel, aceasta este o formă de abuz – să răpești copiilor oportunitatea.”
#5 https://www.apa.org/pubs/journals/releases/dev-dev0000536.pdf – Auto-controlul copilăriei ca mecanism prin care supra-controlul părinților din primii ani este asociat cu ajustările pre-adolescenței.
Mă gândesc mult la acest gen de lucruri în relație cu fiul meu. Îmi imaginez că majoritatea părinților o fac. ”Amintește-ți că ei îți sunt doar împrumutați”, m-a avertizat un prieten înțelept chiar înainte ca fiul meu să se nască – și a fost cel mai util sfat pe care l-am primit vreodată. Surprinde acel paradox dulce-amar al ideii de părinte: Cu cât ai mai mult succes în creșterea unui copil independent, cu atât mai inutil vei deveni. Există întotdeauna tentația de a sta în spatele lui, ca să-l poți prinde atunci când cade dintr-un copac, sau să intervin atunci când îl aud că se poartă urât cu prietenii. Asta mă face să mă simt util, de asemenea. Dar cel mai adesea, lecțiile pe care le va învăța din felul în care vede aceste lucruri de unul singur sunt cele care vor dura mai mult.
Cu toate acestea, unul din motivele pentru care mă gândesc mult la asta este deoarece, în mod clar reziliența este necesară pentru a reuși să treci printr-un sistem de educație care încurajează copiii să-și vadă valoarea în termeni de note obținute, hopuri depășite și căsuțe bifate. Secretari ai educației succesivi au văzut în asta că fiecare mișcare este circumscrisă și evaluată. Bănuiesc că puțini profesori sunt fericiți din cauza asta. Nici Hinds nu este – dar remediile lui nu inspiră prea multă încredere.
El sugerează că este nevoie de programe de tineri “structurate” și grupuri în uniforme cum au cercetașii și cadeții. Dar ceea ce le lipsește copiilor este timp ne-structurat, timp care să fie al lor în care să se joace, să exploreze, să se lupte, să se cațere, să alerge, să viseze, să se prostească și să-și dea seama singuri despre lucruri. Asta are parțial de a face cu ”siguranța”, dar și cu a reduce tendința de supra-control (micro management). Când vine vorba de sport competitiv, impedimentul major nu este dorința de caracter ci de spațiu în aer liber. Mărețul proiect Thatcherite de a vinde terenurile de joacă ale școlilor (#6) a făcut mai multe daune decât orice modă din parenting: au fost transferate sectorului privat 10.000 de terenuri ale școlilor între 1979 și 1997, cu încă 215 alte terenuri pierdute din 2010, în timp ce școlile s–au luptat să supraviețuiască cu tăieri de fonduri.
#6 https://www.theguardian.com/education/2012/aug/06/school-playing-field-sale-gove
Cât despre faptul că, pentru ”mobilitatea socială” caracterul este crucial – ei bine este adevărat că o mână de indivizi excepționali reușesc să aibă succes în condiții inimaginabil de dificile. Dar este izbitor cât de mulți oameni cu un caracter îngrozitor și o imaginație deplorabilă reușesc să rămână neclintiți în rândurile înalte ale partidului conservator, așa că e clar că ipoteza inversă nu rezistă. Dacă tinerii din ziua de astăzi par mai mânioși și aroganți și lipsiți de dorința de a avea de a face cu ei – poate că ăsta este un răspuns perfect rațional.
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 