În această perioadă sau imediat după încheierea cursurilor, în multe școli directorii planifică repartizarea claselor și a sălilor de clasă pentru anul ce vine – din timp, pentru a ști ce dotări are nevoie fiecare sală de curs. Pentru clasele aflate la schimbare de ciclu, aceasta înseamnă și ce fel de elevi va primi un învățător sau diriginte în anul ce vine. De multe ori, această repartizare poate da naștere la conflicte care nu aduc nimic bun pentru cultura școlii și colaborarea care ar trebui să existe între cadrele didactice.

Aceasta este și tema articolului de mai jos, propus de Jennifer Gonzale în Cult of Pedagogy. Nu este vorba doar de simpla povestire a unui caz ci și de o serie de sfaturi care se adresează directorilor de școli și profesorilor, pentru a preîntâmpina apariția de ”gelozii”, emoții negative și conflicte care afectează negativ mediul școlii și calitatea vieții profesionale a fiecărui cadru didactic în parte.

Una din cele mai dureroase experiențe ale carierei mele de predare nu are nimic de a face cu elevi dificili. Nu implică nici o provocare venită din partea unui părinte supărat sau primirea unui feedback negativ după o observație făcută. De fapt, abilitățile mele de predare și relațiile mele cu elevii și părinții au fost bune în tot acest timp, dar în fiecare dimineață când intram în clădirea școlii, aveam totuși o senzație de răsucire dureroasă în adâncul stomacului meu.

Printr-o serie de incidente, am ajuns să realizez că unora dintre colegii mei nu le mai păsa de mine. Nu știu exact numărul lor, nici nu știu întreaga extensie a neplăcerii lor, dar devenise clar pentru mine că, în mințile colegilor mei profesori devenisem unul dintre ”aleși”, dintre favoriți, ”cățelușul” directorului. Odată ce asta a fost decis, școala a devenit pentru mine un teritoriu glacial.

Iată povestea

Partea 1: Plasamentul preferențial

Când Debbie a intrat în clasa mea, am putut să văd imediat că era enervată. Nu venise fără motiv; de fapt, nu cred că mai fusese vreodată în clasa mea înainte. Debbie preda la o altă clasă (nivel de clasă, n.n.), în altă parte a clădirii și, deși ocazional noi stătusem alături la aceeași masă la câteva întâlniri și schimbasem zâmbete pe coridoare, nu ne cunoșteam realmente una pe cealaltă.

Eram destul de sigură că sosirea lui Debbie avea de a face cu recenta decizie a directorului de a mă muta pe mine la cursul de arta limbajului de la clasa a șaptea pentru anul viitor. Clasa a șaptea era considerată ”anul provocator”, anul în care elevii din statul nostru erau cel mai din greu evaluați la scriere, iar locul devenise vacant pentru anul ce urma. Să fiu rugată să ocup acel loc se resimțea pentru mine ca fiind un vot de încredere și am fost destul de tentată încât să îl accept.

Dar apoi am auzit că Debbie simțea că acel loc îi fusese promis ei. Ea fusese la acea școală mai mult timp decât mine. Ea avea mai multă experiență. Spre deosebire de mine, ea crescuse în acel oraș și cartier, cunoștea o mulțime de oameni, avea familia și conexiuni peste tot în jur. Eu venisem din afara statului cu nici doi ani înainte, eram o străină, o intrusă.

Și pentru asta era Debbie aici, ca să vorbească despre asta.

“Am o singură întrebare pentru tine,” a început ea, sărind peste formalitatea de a da binețe. “Ce îți dă ție dreptul să iei locul de la altcineva căruia i-a fost promis cu mulți ani înainte ca tu să începi să predai aici?”

La început am stat doar acolo, în fața ei. Da, m-am așteptat ca ea să nu fie fericită în legătură cu decizia directorului. Ce m-a surprins pe mine a fost această nouă schimbare despre povestea oficială – eu i-am luat locul deliberat. Acesta era un teritoriu nou pentru mine; de obicei nu mă implic în dramatizări de acest fel. N-am fost niciodată un copil care să ”lupte pentru pește”, niciodată nu am ”mestecat pe cineva” (bârfit). Am păstrat ce știam (informații confidențiale despre alte persoane, n.n.) pentru mine, am muncit pe brânci și am încercat să mă țin departe de conflicte. Dar se părea că drama venise spre mine.

După câteva secunde tensionate, cu inima bătând, am răspuns într-un final. “Nu știu despre ce vorbești. Mr. Thomas (directorul) mi l-a oferit, nu eu l-am cerut de la el.”

Debbie a mârâit. “Oh, deci acum încerci să spui că nu l-ai vrut?” Și-a înfipt mâinile în șolduri. “Nu cred asta nici măcar pentru o secundă.”

M-am gândit puțin. “Nu, l-am dorit. Desigur că îl vreau. Dar niciodată nu m-am dus la el să îl cer.” I-am susținut privirea. “El m-a abordat. N-am avut nici o idee că tu erai interesată de asta.”

Ăsta era adevărul. Atunci când Mr. Thomas m-a întrebat inițial despre această mutare, nu știam nimic despre intențiile lui Debbie. Am aflat despre ele mai târziu, totuși nu am realizat că ea se gândește că eu am cerut acel post și apoi l-am obținut. Cine avea acel gen de putere?

“Ei bine, eram interesată,” mi-a spus ea. “Dar el mi-a spus că tu ești un fel de autor publicat și că eu trebuie să accept pur și simplu decizia lui.”

Autor publicat?

Am încercat să-mi ascund reacția, dar în mintea mea mă gândeam, De unde naiba a venit asta? Nu aveam nici o intenție să-i spun lui Debbie că de fapt nu am publicat nicăieri, dar mi-am scormonit creierul să-mi amintesc ce-i spusesem Dlui Thomas ca să îi las această impresie. Asta era în 2002, cu mult înainte să încep să public în blog. Nu publicasem nimic. Mr. Thomas trebuie să fi înțeles greșit ceva ce îi spusesem despre absolvirea programului de scriere la care participasem. Nu știusem. Cu toate astea, ceva mi-a spus că nu era momentul să clarific asta.

Aș vrea să pot spune că am ajuns la o înțelegere în acea după-amiază, că Debbie m-a crezut atunci când am negat că am jucat necinstit, că ea a plecat cu o imagine clară despre cum s-au desfășurat de fapt lucrurile. Dar asta nu s-a întâmplat. Debbie era fermă în credința ei că eu am acționat pentru a-i lua locul și ea a plecat la fel de mânioasă cum era atunci când a venit.

Lunile care au urmat, care trebuiau să fie un timp incitant pentru mine în timp ce mă pregăteam să trec la o nouă clasă și o nouă sală de clasă, au fost pătate de acel incident și de mici, dar nu prea subtile altele, care au urmat: Se așternea liniștea când mă apropiam de anumite mese în cancelaria profesorilor, ei erau exagerat de politicoși, vedeam zâmbete tensionate când salutam anumiți oameni și faptul că, atunci când am spus altui profesor cu care eram prietenă, ”Debbie nu poate să mă sufere”, el nu m-a corectat. În timpul verii, eu și Debbie am participat la același curs de dezvoltare profesională – ariile noastre de subiect erau aceleași, la urma urmelor. Și în tot acest timp ea pur și simplu s-a holbat la mine. Ca cineva care deja se simțea un intrus, acum aveam și confirmarea. Și, poate că a fost imaginația mea, dar am simțit ca și cum Debbie împrăștiase vorbe despre mine către ceilalți profesori, cum ar fi liderul de echipă de anul trecut, care abia s-a uitat la mine.

A durut. Mai mult decât am vrut să recunosc. La nivel intelectual, aș fi putut accepta sfatul soțului meu și al prietenilor care spuneau, Dă-i încolo, sunt doar geloși. Dar eu nu o simțeam ca pe o gelozie. Simțeam că ei pur și simplu nu mă plac.

Așa că am făcut lucrul la care mă pricep: M-am ascuns. Nu am mâncat niciodată în cancelaria profesorilor. În schimb, am lucrat în timpul prânzului în clasa mea. Și mi-am ținut gura. La întâlnirile de la facultate, când aveam de adus o contribuție, o păstram pentru mine. Am stat cât mai aproape de oamenii lângă care mă simțeam în siguranță și pur și simplu am evitat contactul cu oricine altcineva.

Partea 2: Comitetul special

Nu mult după asta, Mr. Thomas a organizat un comitet special – cred că noi l-am numit Echipa de Leadership — o echipă însărcinată să studieze un set de cercetări despre metode de predare bazate pe cercetare, pe care apoi să le împărtășească cu restul personalului. Era o oportunitate incitantă; el a cerut ca numai opt profesori să lucreze în grup și eu am fost flatată că am fost aleasă. Când s-a format prima dată comitetul, el ne-a cerut nouă să îl păstrăm secret. Știind că vor fi riposte violente la ideea de comitet special, el a optat pentru a ține lucrurile ascunse pentru o vreme.

La prima noastră întâlnire, el ne-a spus de ce ne-a ales: Spre deosebire de mulți alți profesori din școala noastră, care au puternice reacții negative ori de câte ori se propune o nouă inițiativă, a văzut la noi o atitudine mult mai pozitivă, un interes de a ne îmbunătăți și a crește. Și-a imaginat că dacă noi vom pilota/ încerca aceste noi strategii și apoi le vom prezenta personalului, am putea cumva ghida nava și i-am motiva pe toți ceilalți să urce la bord.

Lucrurile nu au prea mers așa cum au fost planificate. Da, am ”săpat” în aceste strategii, am studiat materialul cu atenție, am discutat despre ceea ce am învățat la întâlnirile comitetului și asta a fost bine. Dar acolo a fost și altceva: s-a instalat un spirit de ”Noi împotriva Lor”, o diviziune între ”profesori ca noi”, care cu adevărat voiau să se perfecționeze, și ceilalți membri a personalului, ale căror atitudini consistent negative parcă ne stăteau în cale. Nu-mi amintesc nici o discuție despre cum i-am putea ridica, cum am putea fi mai empatici față de ei sau cum i-am putea înțelege mai bine. Nu ne-am extins spre ei sau nu i-am inclus în planurile noastre. Ei nu erau văzuți ca indivizi, ființe umane complexe, ci ca o singură grămadă – profesorii negativiști – și în întâlnirile noastre private, când ar fi trebuit să vorbim despre învățarea elevilor, am petrecut o mulțime de timp încercând să ne dăm seama ce vom face atunci când ei ne vor da riposta negativă inevitabilă.

Mr. Thomas a dezvăluit Echipa de Leadership la o sesiune de dezvoltare profesională la care a participat întreaga echipă de profesori ai școlii, înainte de începerea anului școlar. El a explicat că noi am fost selectați datorită dedicări și etcetera și a vorbit despre ce am lucrat noi în ultimele câteva luni care trecuseră. Sunt sigură că, în mintea lui, el a vrut să ne dea ca exemple și modele de urmat, dar a fost stânjenitor. Privirile din partea colegilor mei nu au fost pline de admirație; în schimb se uitau nedumeriți și plini de resentimente. Îngrozitor.

Iar în ziua următoare, când a venit timpul să prezentăm strategiile colegilor noștri, ele au cam căzut în gol. Nimeni nu a fost entuziasmat. Nimeni nu a fost inspirat. De fapt, atunci când am explicat că primul pas în derularea acestor noi strategii ar fi să-i punem pe profesori să-și viziteze clasele unii altora pentru a observa informal, toată lumea s-a cam eschivat. Nimeni nu vroia ca altcineva să vină în clasa lui pentru a observa. Foarte puține dintre aceste strategii au fost vreodată implementate pe scară largă, în orice fel de școală. Oamenii negativi au devenit și mai negativi iar profesorii de elită și-au aruncat mâinile în aer. Vezi? Am spus noi. Am știut că asta o să se întâmple.

Și prăpastia s-a adâncit.

Partea 3: Strălucitoarea clasă nouă

Cam în jur de acea perioadă, clădirea noastră a suferit o renovare majoră, care a adăugat și o aripă în plus, cu opt clase noi. Pupitre nou-nouțe, pereți de un alb strălucitor, un început proaspăt pentru oricine suficient de norocos să primească una. Și ghiciți cine a primit una din acele strălucitoare clase? Da, eu.

Desigur, nu am fost doar eu: Trei alți membri ai echipei mele de predare au primit de asemenea aceste clase. Dar unul din ei nu a primit. Și o mulțime de alți profesori nu le-au primit, profesori mai experimentați, care petrecuseră în școală mult mai mult timp decât mine. Din câte am auzit, o mulțime de oameni fumegau vorbind despre cine le primise. Indiferent de rațiunea din spatele acestei decizii, părea încă o dată că mie mi se dăduseră ”cheile regatului”.

Așa că, în loc să mă delectez în noua mea clasă, m-am simțit vinovată. Am încercat să găsesc mici neajunsuri în asta, pentru a le sublinia ocazional. ”E cam mult de mers până la cancelarie/ birouri”, aș spune, sau ”Noile încăperi au acele termostate care nu se pot regla”. Nu a ajutat. Probabil că au înrăutățit situația. O dată ce oamenii s-au decis să creadă în mintea lor că tu ai primit privilegii speciale, nu prea mai e nimic de făcut ca să le schimbi părerea.

În special atunci când și tu crezi că ar putea avea dreptate.

Zece ani mai târziu

Nu mai păstrez emoții negative din acei ani. De fapt, asta e o minciună Scriind despre asta, cu siguranță aduce înapoi ceva durere. Știu ce a fost în sufletul meu în toată acea perioadă: Am vrut să fac o treabă bună cu elevii mei și am fost dispusă să lucrez incredibil de din greu pentru a obține asta. Dar am vrut și ca colegii mei să mă placă. Am admirat dintotdeauna oamenii care pot trece baricadați prin viață spunând, ”Nu-mi pasă despre ce gândesc oamenii”. Dar nu am fost niciodată una dintre ei. Îmi pasă chiar mai mult decât ar trebui.

Dar sentimentele mele rănite au evoluat cu siguranță de-a lungul timpului. În loc să mă văd pe mine ca pe o victimă în acea situație, văd rolul meu în toate cu mai multă claritate: nu am prețuit relațiile cu colegii mei. Nu am alocat timp, energie sau creativitate în a lega conexiuni cu alți profesori. În schimb, am alocat tot ce aveam în elevii mei, în calitatea muncii mele, în urmărirea excelenței pedagogice. Nu am realizat cât de mult mai fericită ar fi putut fi viața mea la lucru dacă aș fi pus măcar un procent din acel timp în construirea unei mai bune prietenii cu colegii mei.

Și mai este în plus: Oricât de mult am urât să mă simt separată de ceilalți profesori, mi-a plăcut plusul de ego care a venit din a fi printre cei puțini selectați. Se simte bine atunci când ești ales, să-i auzi pe elevi spunându-mi că am fost profesoara lor favorită, să-l aud pe director spunându-mi că sunt printre cei buni. Dar acel sentiment este ca o bomboană a sufletului, un vârf momentan care vine dintr-un drog al competiției și este incompatibil cu ceva care este mult mai de dorit: colegialitatea.

Dacă m-aș putea întoarce acum, aș face lucrurile diferit. Din moment ce nu pot, iată câteva sfaturi pentru directori și profesori care te pot ajuta să eviți probleme similare în școala ta.

Sfaturi pentru directori

Fă din relațiile dintre cadrele școlii o prioritate. Când i-am luat interviul lui Carrie, o profesoară care a părăsit profesia după cinci ani*, ea mi-a spus că unul din marii contributori la dorința ei de a părăsi a fost cât de izolată s-a simțit ca nou profesor. În unele școli, ”colaborarea” (“fellowship”) personalului este ceva în care directorii au un rol activ, planificând adunări împreună și celebrând profesorii la nivel personal. Dar în alte locuri, unde administratorii lasă lucrurile/oamenii să pice unde pot, membrii personalului doar formează clici, rămânând numai în micile lor cercuri de prieteni, iar acesta este un teren fertil pentru ca profesorii să se simtă izolați și ocoliți, chiar atunci când nu sunt. Cercetările au arătat că există o puternică legătură între relațiile sociale și sănătatea fizică și mentală,** așa că, dacă tu vrei să ai profesori fericiți și productivi, fă niște pași ca să îmbunătățești relațiile dintre ei, unii cu alții.

* https://www.cultofpedagogy.com/episode02-carrie-formerteacher/

** https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3150158/ – Relațiile sociale și sănătatea (Social Relationships and Health: A Flashpoint for Health Policy)

Fii transparent în adoptarea de decizii. Este tentant să ascunzi veștile neplăcute până în ultimul minut, dar asta pur și simplu face ca explozia finală să fie mai mare. Dacă Dl. Thomas ar fi anunțat toți profesorii de artele limbajului atunci când poziția urma să se deschidă și, dacă nimic altceva, cel puțin care este nivelul cerut și luat în considerație de toate părțile interesate, decizia lui finală probabil că tot ar fi supărat-o pe Debbie, dar poate că ar fi risipit cel puțin o parte din mânia ei.

Laudă în mod privat. Nu lăuda un membru al echipei școlii în fața altuia. Asta nu motivează oamenii. În schimb, laudă persoanele direct, în mod privat, față în față. Și scrie note de apreciere, făcând remarci pozitive, complimente specifice despre lucrurile pe care profesorii tăi le fac bine. Pentru TOȚI profesorii. Fiecare vrea să fie remarcat, și o mică laudă duce departe.

Evită misiunile secrete. Să strângi o echipă de profesori motivați pentru a pilota un nou program sau să derulezi o nouă idee ar putea să pară o idee bună, dar un comitet secret până la urmă nu va mai fi un secret. Și atunci toată lumea va ști că tu ai făcut o echipă neoficială de favoriți și vei sfârși prin a avea o instituție divizată. În schimb, împărtășește-ți viziunea cu întregul personal, nu contează cât de cârcotași crezi tu că sunt majoritatea dintre ei, și deschide oportunitatea către oricine este interesat. Ai putea avea la sfârșit același grup de oameni, dar cel puțin ai dat tuturor o șansă.

Diversifică grupul pe care te concentrezi. E mai confortabil să cauți feedback de la oamenii a căror companie îți place, care împărtășesc filozofia ta despre predare și pe care îi respecți și admiri – oameni care te plac și ei pe tine. Dar când vrei cu adevărat să știi cum își va lua zborul o idee nouă sau ce probleme se întâmplă pe teritoriul tău, trebuie să cauți în mod activ feedback și de la alți profesori; profesori cu care tu nu ai cele mai bune relații. Dacă singura oportunitate pe care ei o au să-și spună părerea este atunci când își fac curaj să se plângă, atunci ei sunt deja în dezavantaj. Invitându-i să dea un feedback, tu nu numai că faci un pas proactiv spre construirea unor relații mai bune cu acei profesori, dar ai putea de asemenea obține idei cu adevărat bune.

Sfaturi pentru profesori

Acordă prioritate relațiilor cu colegii tăi. Deși este important să ai o relație bună cu directorul tău, aș argumenta că satisfacția muncii tale se bazează chiar mai mult pe relațiile cu ceilalți profesori. Viața ta la muncă va fi mult mai plăcută dacă faci un efort susținut pentru a ajunge să-ți cunoști colegii. Participă la evenimentele sociale comune și nu doar treci pe acolo. Când conversația se îndepărtează de școală către viețile personale, arată un interes. Pune întrebări. Și împărtășește și tu – lăsându-ți tovarășii de muncă să te cunoască va merge pe termen lung spre formarea unor conexiuni puternice.

Arată-ți slăbiciunile. E greu să te apropii de cineva care pare să aibă totul, tot timpul, așa că încetează să țintești perfecțiunea. Fii vulnerabil. Cere ajutorul. Deși ar putea să nu fie imediat aparent, fiecare profesor din școala ta ar putea să te învețe ceva și, atunci când le ceri ajutorul, recunoști și respecți experiența lor.

Validează emoțiile celorlați profesori. Înțelege faptul că, chiar și atunci când tu ești în aceeași școală, fiecare profesor experimentează cultura școlii altfel. Relațiile altor profesori cu elevii, părinții și administratorii școlii nu sunt aceleași cu ale tale. Și ceea ce tu percepi ca fiind negativism din partea lor are o lungă și complicată poveste în spate. Așa că ascultă mai mult decât să vorbești și încearcă cu adevărat să vezi lucrurile din punctul de vedere al celeilalte persoane.

Utilizează-ți forțele/ puterea pentru a face bine. Dacă un coleg a fost tratat nedrept, dar nu are o relație grozavă cu directorul, du-te și luptă-te pentru el. Dacă simți că ești tratat preferențial, spune ceva. Da, ar fi atât de ușor pe termen scurt să-ți iei bunătățile fără să pui întrebări, dar acele bunătăți se pot dovedi până la urmă amare.

Navighează strategic prin cancelaria profesorilor. Deși cel mai rapid antidot pentru negativismul din cancelarie este să o eviți complet, făcând asta duce doar la adâncirea prăpastiei dintre tine și ceilalți profesori. Așa că, arată-te. Intră acolo regulat. Stai și mănâncă și fă un efort și fii curajos. Și dacă simți nevoia de a scăpa în clasa ta din când în când, atunci fă-o. Dar du-te înapoi. Știi că scopul tău este să continui să construiești mici punți delicate, așa că du-te înapoi.

Aceste sugestii nu vor face ca toate lucrurile să meargă perfect, iar tu încă te vei regăsi în situații ciudate cu unii dintre colegii tăi, dar dacă recunoști valoarea relațiilor pe care o ai cu ei, timpul pe care îl petreci cu ei zi după zi și an după an va fi mai bogat, mai fericit și, până la urmă, mai bun pentru voi toți.

Sursa: https://www.cultofpedagogy.com/principal-favoritism/