Am găsit în Edutopia povestea unui profesor de liceu care a încercat un experiment de management al clasei, crezând că acesta va eșua. Câțiva ani mai târziu el încă aplică acest stil de management.

Autorul articolului este David Tow, un profesor pasionat de cercetare și experimentare.

Când am început să predau, am fost incredibil de tradițional în ceea ce privește managementul clasei și disciplina. În acei ani de început, un cod de conduită clar era reconfortant. Pentru infracțiunea X, exista întotdeauna consecința Y. Codul îmi dădea o serie de rubrici simple și inflexibile prin care să-mi descopăr poziția mea în clasă și să dezvolt un anumit grad de confort și ușurință în calitate de ”căpitan al corăbiei”. Ca nou profesor am fost recunoscător pentru claritatea și certitudinea pe care o oferea această abordare – și sunt sigur că și alți noi educatori simt la fel.

Cu toate acestea, în perioada când am studiat pentru gradația de profesor, lucrând cu mentori profesori pentru a reflecta asupra practicilor mele și descoperind cum elevii reali diferă de elevii definiți teoretic, am petrecut de asemenea lungi ore cu echipa de la clubul de discurs public și de debate citind filozofie și teorie și discutând despre alternativele inovative de apărare națională, alocarea resurselor naturale și, desigur, despre educație.

Asta m-a condus la câteva concluzii deloc confortabile. Deși îmi încurajam elevii să gândească critic și mă provocam singur să descopăr noi metode de instruire, codul de conduită al clasei părea ciudat în comparație cu toate acestea. Am vrut ca elevii mei să facă mai mult decât doar să urmeze regulile care le erau înmânate. Am vrut ca ei să înțeleagă de ce există aceste reguli și să fie capabili să le pună în discuție pe acelea care nu par valoroase, semnificative sau utile.

Cum am început

Așa că treptat, am abolit protocoalele formale de management. Au dispărut regulile despre mersul la baie și ceea ce definea comportamentul adecvat în clasa tradițională. În schimb, am teoretizat despre principiile mai largi, fundamentale care ar defini terenul în cadrul căruia am putea avea o comunitate de învățare productivă.

Ca să fiu cinstit, am fost îngrozit. Am fost îngrijorat că dacă voi începe să renunț la puterile mele, clasa va deveni un haos.

Dar eu de asemenea îmi cunoșteam elevii. Ei erau gânditori și reflexivi, capabili de a observa, dornici să-și asume riscuri intelectuale atunci când se simțeau sprijiniți și în siguranță.

Așa că noi am început cu primele principii – e mai înțelept să începi cu un cadru simplu – identificând premisele cheie de la care am putea construi o comunitate a clasei. Acestea depind de valorile profesorului, de cultura școlii și de nevoile elevilor. În cazul meu, au derivat din ideile de inițiativă/ acțiune și echitate socială și i-am lăsat pe elevi să extrapoleze pe baza acestora.

Apoi, am procedat la normarea acelui comportament. Ne-a luat pur și simplu ceva timp pentru a comenta cum anume contribuții, obiceiuri și comportamente erau fie în acord fie în dezacord cu principiile de bază, cu ideea că elevii vor începe să reflecte acel nivel de profunzime și conștientizare. M-am asigurat că le ofer oportunități, de obicei la sfârșitul orei, să reflecteze nu numai asupra învățării care s-a petrecut, dar și asupra standardelor comunității care au lipsit, a celor au fost noi stabilite sau re-afirmate. De exemplu, fără a avea o politică larg răspândită în școală în ce privește utilizarea băii în timpul orelor de clasă și după ce mi-am exprimat propriul dezinteres în regularizarea funcțiilor corpului, am început o conversație despre cum să rezolvăm problema, extrăgând standardele comunității din această discuție. Elevii au recunoscut că, dacă nu au fost în clasă, ei nu ar putea fi angajați sau pregătiți și că să stea la baie nu este cu adevărat respectuos pentru alți elevi care au și ei nevoie să meargă acolo. Un elev a sugerat că este imposibil să-ți asumi riscuri intelectuale dacă ai fost la baie tot timpul.

Aceeași abordare a fost aplicată pentru temele de acasă, deseori considerate ne-negociabile în clasele de liceu. În clasa mea, sunt considerate o șansă de a demonstra inițiativa elevului și de a experimenta cu ceea ce au învățat în clasă. Dacă un elev eșuează în a-și face tema, absența ei constituie o pedeapsă în sine – nu am nevoie să o dublez cu o mustrare din partea profesorului. Dacă un elev îmi spune că nu și-a făcut tema de acasă, răspunsul meu este, ”Nu-i nimic, ești în regulă, dar de ce nu ai făcut-o?” De aici, eu pot răspunde într-un mod mai personalizat și să descopăr cum îl pot ajuta mai bine.

Meta-cogniția și responsabilitatea elevului

Marea revelație de aici este că, utilizând acest model, fiecare clasă începe să opereze pe două niveluri simultan. În prim plan, clasa procedează ca de obicei, cu profesorul și elevii angajându-se într-o muncă productivă. În al doilea plan, funcționează un gen de discuție meta-cognitivă care evaluează permanent comportamentul, bazat pe aceste principii fundamentale. Câteodată, această dinamică implicită ajunge la suprafață și noi dedicăm un timp prețios în clasă acestor conversații atât de importante despre, de exemplu, diferența dintre un elev ascultător și unul respectuos, sau despre relațiile profesor-elev care se doresc a fi reciproce.

Am postat pe pereții clasei patru dintre principiile noastre fundamentale:

1. Fii respectuos față de tine însuți, deoarece asta stabilește contextul în care vei fi capabil să participi într-o comunitate; fii respectuos cu alții pentru că este dificil să fii elev și oricine se străduiește merită respectul tău; și fii respectuos cu profesorul deoarece, deși este într-o poziție de autoritate, profesorul trebuie de asemenea să fie vulnerabil și să învețe.

2. Fii angajat, deoarece doar fiind prezent în clasă nu este suficient să te califici ca participare, iar o comunitate cu adevărat plurală are nevoie de toate vocile.

3. Fii pregătit, deoarece conversațiile informate cer membri pregătiți, iar pregătirea trece dincolo de munca care îți este alocată – și este mai apropiată de gândirea profundă, de scepticismul sincer și de o dorință generală de a interoga presupunerile.

4. Fii curajos, deoarece învățarea cere recunoașterea faptului că există lucruri pe care nu le știm, abilități care ne lipsesc și moduri în care încă am putea fii nesăbuiți – ceea ce este o perspectivă de speriat pentru toată lumea din clasă, inclusiv pentru profesor.

Desigur, astea sunt doar principiile mele. Se poate face o selecție din orice număr de alte principii, dacă sunt concentrate pe condițiile pentru învățare, mai curând decât pe controlarea minuțioasă a comportamentului elevilor.

Motivul pentru care eu găsesc această strategie mai bună decât regulile este deoarece îi învață pe elevi să devină participanți activi în formarea unei comunități. Regulile singure tind să-i condiționeze pe elevi să devină subordonați ai dogmelor, în timp ce imperativele mai largi îi ghidează spre a deveni participanți critici și reflexivi.

O concesie, totuși: Această abordare este costisitoare în termeni de timp. Cere spațiu și resurse și o mulțime de conversații elev-profesor. Când un elev violează un principiu de bază sau acționează într-un mod care este fie auto-distructiv sau îi afectează pe alții, trebuie să acorzi timp pentru examinarea comportamentului într-un mod care respectă comunitatea și principiile și nu alienează (îndepărtează) individul. Aceasta este o conversație foarte sofisticată pe care să o aibă elev de liceu.

Și o recunoaștere, de asemenea: Când am optat prima dată pentru această metodă, nu m-am gândit cu adevărat că ar putea să meargă. Mi-am imaginat asta ca pe un experiment interesant. Nu numai cu elevii mei care aveau performanțe înalte la clubul de debate (dezbateri) din clasa mea de engleză avansată, ci cu toți elevii mei. Elevii mei care erau terminați și care lipseau. Cei care optaseră pentru cursurile avansate de calculatoare (Cs. Freshmen and seniors). Chiar și elevii mei de la grupul de dezvoltare a limbajului, dintre care mulți erau în țară de mai puțin de șase luni, au fost incluși în această metodă și au crescut. Ei cu toții au dorit să simtă că, pentru comunitate au contat contribuțiile lor. Și dacă această abordare alternativă îi poate cel puțin pregăti pentru o societate mai deschisă, mai pluralistă, atunci voi investi acest timp și energie pe care o cere din partea mea. Acesta ar fi o investiție cu un beneficiu notabil.

https://www.edutopia.org/article/why-i-dont-have-classroom-rules?

Care este părerea voastră? De la ce vârstă poate fi aplicat un asemenea sistem participativ pentru crearea unei comunități a clasei, din care toți fac parte, iar care regulile auto-adoptate să fie benefice învățării?

Aveți și voi exemple de astfel de abordări? Dacă da, vă rugăm să le împărtășiți cu colegii voștri.