Reflectând la modul în care mulți profesori se împotrivesc încă la ideea introducerii unor metode mai flexibile de învățare în clasă, mi-am adus aminte de una din poveștile din cartea ”O nouă cultură a învățării”, din care v-am prezentat câteva fragmente în vara anului trecut.

Deși povestea se petrece într-o universitate și implică relația dintre profesor și studenți, ea se petrece de asemenea acum mai bine de 10 ani și, trebuie să acceptăm cu toții că, de atunci s-au petrecut și multe schimbări în comportamentele generațiilor mai tinere, care acum au mai mult acces la informație și tehnologie decât acum 10 ani și pot reacționa la fel ca studenții din povestea de mai jos…

Și nu ne putem abține să ne întrebăm – ce se întâmplă în situația în care profesorul încă încearcă să impună o structură prea rigidă în clasă, deși modul în care învățăm astăzi s-a schimbat radical?

Dar, să dăm cuvântul poveștii, în care a apărut fenomenul de flipped learning (învățare răsturnată), deși profesorul își propusese doar o flipped classroom.

***

Fragment din cartea ”O nouă cultură a învățării” de Douglas Thomas și John Seely Brown

Învățarea într-o galaxie foarte îndepărtată

În primăvara anului 2004, unul dintre noi, Douglas Thomas, a ținut un curs intitulat „Jocurile online tip MMORPG** și Universitatea Southern California„. (**Massively Multiplayer Online Roll Playing Games)

Clasa se întâlnea o dată pe săptămână timp de trei ore și era programată ca un seminar care putea fi împărțit în două sau trei secțiuni. Doug ar fi dorit să parcurgă în acele întâlniri săptămânale o secțiune alocată lecturii materialelor teoretice din domeniu, destul de complexe și bogate – cărți și articole privind teoria jocului, identitate, gender și politici, teoria socială și determinismul tehnologic. Ca să fie sigur că nimeni nu ar putea cataloga cursul ca fiind sub nivelul cerut, și-a propus să adauge la lista de lecturi nu unul, ci două eseuri ale lui Martin Heidegger.

Fiecare seminar avea programată o oră și jumătate de lectură la început, urmată de 45 de minute de discuții și apoi o jumătate de oră de „arată și povestește”, unde studenții, care petrecuseră ceva timp jucând în lumea virtuală a jocului Star War Galaxies, ar fi arătat exemple din experiența lor de joc care să ilustreze conceptele cursului.

Acesta era planul, cel puțin. Pe parcursul celei de a doua săptămâni, partea de discuții a fost eliminată, la insistența studenților, care au vrut să includă exemplele lor de joc ca parte a discuției. Ei au argumentat că acesta este singurul mod în care pot discuta realmente despre ce se întâmplă în joc, fără să fie de fapt acolo.

În a treia săptămână, studenții au venit mai devreme la clasă, vrând să pledeze cauza lor în față profesorului. „Profesore, știm că trebuie să parcurgem partea cu lecturile și discuțiile, dar am fost cu toții în joc aseară și am găsit un exemplu perfect pentru ziua de azi, așa că, vă rugăm să începem cu acest exemplu și să facem lectura după?” Doug a aprobat, deși nu se putea abține să nu se gândească la faptul că începe să piardă controlul propriei clase. Într-un sens, era adevărat.

Dar el a pierdut din vedere un mesaj mult mai important: studenții s-au strâns cu toții, în afara clasei, și au discutat cum ar putea face cursul mai bun pentru ei. „Asta nu s-a mai întâmplat”, își aduce aminte Doug. „Cel puțin nu mie”.

Cam în a cincea săptămână, secțiunea de „arată și povestește” dura cam două ore și jumătate, urmată de o scurtă tentativă a lui Doug de a puncta câteva idei despre lecturile din acea săptămână, pentru a vedea dacă studenții au întrebări legate de acestea.

Pe la săptămâna a noua, unul din studenți avea programată nunta, care se petrecea în cadrul unui edificiu din joc. Era un eveniment elaborat, cu o mulțime de elemente din joc, regândite pentru a transforma sala în care se întâlnea guilda (echipa de joc) în capelă de nuntă. Jucătorii au ajutat cu toții, aducând lumânări, iar ceremonia a durat o oră.

În săptămâna a zecea, experimentul pregătit de Doug pentru studenți, pe baza unui scenariu gândit cu grijă, deși i-a făcut să se distreze, a fost un eșec complet. Doug i s-a plâns în mod repetat soției (tot cadru didactic) că nu îi învață nimic pe studenți și că experimentul lui de învățare în lumea virtuală este probabil ceva ce trebuie regândit complet. Până la urmă, s-a decis el, trebuie să-și dea seama cum poate recâștiga controlul clasei sale.

Și apoi, a venit momentul să citească lucrările studenților lui pentru examenul final. Fiecare lucrare era plină cu exemple ale propriilor experiențe în cadrul jocului, îmbinate cu comentarii privind lecturile pe care profesorul nu mai apucase să le prezinte sau discute în clasă. Și studenții nu doar repetau teoriile sau citau din sursele materialelor – exemplele erau foarte bogat argumentate și dezbătute.

Referințele cele mai des utilizate erau lucrările unor autori ca Donna Haraway, Langdom Winner, Sherry Turkle și, da, chiar Martin Heidegger.

Dar, fapt și mai important, studenții făceau referințe și unii la alții.

Pentru ei, timpul petrecut în clasă devenise cea mai puțin semnificativă parte a întregii experiențe. Ei formaseră o comunitate proprie de învățare și utilizaseră materiale de lectură propuse pentru a da sens propriilor activități. Și făcuseră asta singuri, pentru ei.

După ce cursul s-a încheiat, Doug s-a întâlnit cu unul din studenți în campus și i-a spus că a fost foarte impresionat de calitatea lucrărilor tuturor. Poate în mod nepotrivit el s-a arătat și surprins de acest rezultat. Totuși, studentul doar a zâmbit și l-a întrebat, oarecum incredul: „Ce, te gândeai că noi doar ne-am jucat jocuri tot semestrul?”

Într-un sens, Doug într-adevăr nu i-a învățat pe studenți nimic. Dar ei l-au învățat pe Doug multe despre cum poate arăta noua cultură a învățării (care implică învățarea prin joc și imaginație, învățarea unii de la alții – peer-to-peer, învățarea în colectiv, învățarea ca cercetare etc., n.n.) și cât de puternică poate fi aceasta când elevii / studenții se văd unii pe alții ca resurse și învață cum să învețe unii de la alții.

*****

Care este părerea voastră?

Ar trebui, ca profesori, să așteptăm să ajungem la momentul în care nu mai putem controla procesul din clase din cauza presiunii învățăceilor care își doresc altceva, sau să fim noi, educatorii, cei care direcționăm învățarea prin adoptarea metodelor mai flexibile?