Educația în familie – baza unei dezvoltări sănătoase a copiilor și a succesului în viață

Suntem convinși că majoritatea părinților își doresc să crească copii sănătoși și fericiți.Dar, oare, toți știu cu adevărat de ce are nevoie copilul lor pentru a crește astfel?Care sunt ingredientele care ne asigură sănătatea și fericirea pe termen lung? Care sunt acele atu-uri pe care i le poate da familia și care îi asigură succesul în viață? Într-o lume preponderent materialistă, cum este cea în care trăim, întrebarea este firească.

Vorbind despre sănătate, iată ce spun unele din studiile recente.Aaaron-Antonovsky

Sociologul medical Aaron Antonovsky, după ce a desfășurat mai multe studii privind caracteristicile personalităţii care ne ajută să rămânem sănătoși, a tras concluzia că cel mai important este simţul coerenţei sinelui, fiind cel care asigură starea de sănătate. Acest simț al coerenței are trei componente principale: comprehensiunea (înțelegerea), controlabilitatea şi semnificaţia.

Când avem o imagine a unei lumi comprehensibile, o percepem ca pe ceva care are sens, având o anumită structură şi un anumit nivel de predictibilitate. Când credem că lumea poate fi controlabilă, ne simţim capabili să răspundem în cea mai mare măsură cerinţelor vieţii, având încredere că, într-un mod sau altul o să ne descurcăm în circumstanţele date. Semnificaţia pe care o dăm unei situaţii nu afectează numai modul în care răspundem emoţional acelei situaţii ci afectează şi răspunsul psihologic, de asemenea. Când avem un puternic simţ al coerenţei, avem tendinţa de a vedea provocările ca oportunităţi, în loc de ameninţări, fapt care minimizează efectele stresului.

Cercetările lui Antonovski au indicat că, doar la simpla anticipare a unei experienţe pe care o considerăm pozitivă, sau când ne gândim la ceva care ne facem să ne simţim bine, în organism apar modificări pozitive.

Mind-as-healerÎn lucrarea sa Mind as Healer, Mind as Slayer” (Mintea care vindecă, Mintea cirminală), Kenneth Pelletier arată că un procent de 50% până la 80% din toate bolile au origini psihosomatice sau legate de stres. În conformitate cu cele spuse de el, orice boală este rezultatul unei interacţiuni complexe între factori de stres, fizic sau psihic, factori sociali, personalitatea individului şi inabilitatea acestuia de a se adapta în mod adecvat la factorii care produc stresul.

Un studiu complex, desfășurat timp de 40 de ani la Harvard Institute, sub coordonarea psihosociologului George Vaillant a ajuns la două concluzii importante:

1. În Statele Unite, astăzi, în topul maladiilor care cauzează cele mai frecvente solicitări de servicii medicale, boli şi morţi premature este lipsa bucuriei de a trăi, a fericirii.

2. Singurul lucru care contează cu adevărat în ecuaţia fericirii sunt relaţiile noastre cu ceilalţi oameni.

Reţelele sociale din care facem parte, prietenii pe care îi avem, relaţiile de la locul de muncă, relaţiile cu părinţii, mariajul, relaţia cu proprii noştri copii pot spune foarte multe despre cât de fericiţi suntem sau putem fi.

Deci, pentru a fi sănătoşi, avem nevoie de simţul coerenţei sinelui şi de fericire.

Să vedem în ce măsură mediul social de azi poate asigura aceste două elemente de bază pentru copiii noștri.

Fiecare om se naşte cu o „zestre”, un dat genetic care, aşa cum a demonstrat epigenetica, poate fi modificat de condiţiile de mediu. Putem compara acest dat cu un kit de construcţie, în care ai materialul de bază şi o serie modele ce pot fi realizate cu acest material. De-a lungul vieţii, fiecare persoană se construieşte pe sine şi este, la rândul ei, modelată de mediul social în care se dezvoltă. Această construcţie şi dezvoltare a personalităţii unui om nu este un scop în sine ci este o condiţie a realizării acelei misiuni unice cu care se naşte fiecare din noi.

Pentru a face o comparaţie plastică, putem spune că omul este un vehicul-unicat, aflat la început în perioada de construcţie şi testare, urmând apoi sa fie lansat într-o cursă lungă şi complexă, având mai multe „porturi de escală” şi mai multe sarcini de îndeplinit, care, în general, concură la îndeplinirea unei misiuni mai mari, importantă şi pentru om şi pentru societate. Atât perioada de construcţie cât şi cursa în sine şi împlinirea fiecărei misiuni trebuie să îi aducă omului împlinire şi fericire. Altfel, aşa cum au arătat cercetările, apar dezechilibrul şi bolile.

Elementele din mediul social care intervin în perioada copilăriei, perioada de „dezvoltare şi testare” – Familia

În primii ani, care constituie perioada cea mai importantă de dezvoltare fizică şi de construcţie a personalităţii şi inteligenţelor, elementele reprezentând mediul social care contribuie la modelarea unei persoane sunt familia, şcoala, prietenii şi colegii, comunitatea apropiată, modelele şi valorile sociale si imaginea despre lume, ca ansamblu, care ajunge la conştiinţa persoanei prin intermediul culturii şi diferitelor medii de informaţie la care are acces. Este totodată, perioada în care se construieşte, sau nu, simţul coerenţei şi primele modele ale relaţiilor cu ceilalţi. Şi totodată, perioada în care personalitatea, aflată în perioada de construcţie, este supusă la primele teste.

Give-them-life-skills

Familia este unul din cele mai importante elemente sau, mai bine spus, sisteme care contribuie la dezvoltarea unei persoane şi la starea ei de sănătate.

Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. Părinţii furnizează „zestrea genetică”, iar familia creează condiţiile dezvoltării fizice, emoţionale, intelectuale şi modelează caracterul copilului, simţul moral, estetic etc. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile alimentare şi igienice, atitudinile faţă de viaţă, modelele sau obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în mediul familial. De aceea, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile.

Rolul familiei este foarte important în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului, din punct de vedere fizic, intelectual, emoţional, moral sau caracterial şi spiritual-estetic.

În ce priveşte dezvoltarea fizică a copilului, familia este cea care asigură mediul de viaţă, hrana, îmbrăcămintea, trebuie să îi ferească de pericole, să le asigure condiţii şi spaţiu propice pentru joc, învăţare, odihnă, mişcare şi să le supravegheze şi întreţină starea de sănătate optimă.

Familia stabileşte regimul de viaţă al copilului care să îi asigure o dezvoltare optimă, îi formeaza primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.

Familia trebuie să se preocupe de dezvoltarea capacităţii motrice a copilului, prin asigurarea unor activităţi de joc fizic şi mişcare sau sport în aer liber.

catarat-copaci

Dezvoltarea motricităţii şi coordonării mişcărilor are un rol important şi în dezvoltarea activă a emisferelor cerebrale, fapt ce favorizează procesele de învăţare, adaptare şi emancipare relativă.

Tot familia are grijă să adapteze toţi factorii sus-menţionaţi la nevoile specifice ale diferitelor faze de dezvoltare, la vârsta şi solicitările specifice fiecărei etape şi activităţi. Asta, la modul ideal! Dacă părinţii sunt realmente preocupaţi de toate aceste aspecte, dacă pot şi ştiu ce au de făcut! Pentru că, realitatea nu corespunde acestui model ideal.

Există situaţii când părinţii fie nu au mijloacele materiale să îi asigure copilului condiţii optime de dezvoltare fizică, fie nu sunt preocupaţi de toate aspectele dezvoltării copilului lor şi nici nu ştiu ce au de făcut, sau toate acestea la un loc, fie lasă cele mai multe aspecte în sarcina altcuiva (bunici, bone, instituţii) şi se mulţumesc doar să dea bani pentru rezolvarea problemelor, fără să monitorizeze situaţia (din lipsă de timp, superficialitate etc.):

– Ce se întâmplă în aceste situaţii?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Însingurat…

– Ce se întâmplă în situaţia când „modelul cultural” al familiei privind stilul de viaţă şi creşterea corectă a copilului este unul greşit?

– Ce se întâmplă dacă, din grijă excesivă sau lipsă de preocupare, copilul nu este încurajat sau chiar este împiedicat să facă mişcare şi să îşi dezvolte tonusul muscular şi motricitatea?

În dezvoltarea fizică (şi nu numai) a copilului apar întârzieri, disfuncţii, dezechilibre şi pot apărea chiar boli. Creşte riscul accidentelor grave, pentru că organismul copilului obligat la o viaţă sedentară se comportă, în cazul unei căzături de exemplu, precum cel al unei persoane vârstnice.

În ce priveşte dezvoltarea intelectuală a copilului, familia este în primul rând mediul în care işi însuşeşte limbajul.

Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi şi de restul familiei în această direcţie. Ca prim factor de educaţie, familia oferă copilului şi aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale despre lumea înconjurătoare (despre plante, animale, obiecte, mediul în care trăieşte, despre ocupaţiile oamenilor etc.).

Familia ar trebui să se preocupe şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea trebuie să le dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. Părinţii trebuie să încerce să explice copiilor sensul unor fenomene şi obiecte, pentru a le putea înţelege.

curious-child

Copiii, dotaţi de mama natură cu o curiozitate insaţiabilă, pun cele mai multe întrebări în perioada dintre 2 şi 6 ani, iar părinţii ar trebui să îi ajute să-şi însuşească un număr cât mai mare de cunostinţe, răspunzând cât se poate de corect şi exact, într-un limbaj adecvat fiecărei vârste, pentru a-şi ajuta copiii să facă lumea din jurul lor comprehensibilă.

La vârsta şcolară, familia ar trebui să dezvolte gustul copiilor pentru citit, pentru căutarea activă de informaţie, să îi îndrume spre cărţile şi sursele de informaţie potrivite şi să îi ajute să sistematizeze cunoştinţele, să le dezvolte gustul pentru experimentare, inovaţie, comunicare proactivă, să îi înveţe să rezolve probleme şi să caute soluţii, să le încurajeze creativitatea şi multe altele.

CuriousGrandchild

Bunic și nepot examinând o frunză îngălbenită

Şi, din nou, vorbim la modul ideal!

– Câţi dintre copiii crescuţi în România au o familie care face sau a făcut cele descrise mai sus?

– Ce se întâmplă dacă părinţii nu ştiu ce au de făcut, nu sunt conştienţi de importanţa fiecărui aspect, nu sunt preocupaţi sau sunt prea ocupaţi cu alte probleme şi lasă dezvoltarea intelectuală a copilului lor în seama altora – bunici sau bone care nu întotdeauna ştiu sau nu au chef să se ocupe de aceste aspecte, instituţii în care nu există o educaţie personalizată sau, cel mai rău, a televizorului sau străzii şi „mamei întâmplarea”?

– Ce se întâmplă când curiozitatea naturală a copilului, care ştie inconştient că trebuie să acumuleze informaţie, este blocată sistematic de replici ca „taci din gură şi nu mai întreba atâta” sau, şi mai grav „dacă nu taci, te bat”?

În primii ani de viaţă, copilul continuă să asimileze informaţii la întâmplare, ca un burete, dar fără a avea discernământul şi orientarea pe care ar trebui să i-o dea părinţii – lumea din jurul lui îi oferă informaţii contradictorii, devenind greu de înţeles şi, uneori, ameninţătoare.

Copilul creşte ca o buruiană, procesele lui de gândire sunt haotice şi apelează la instinctele primare de supravieţuire, pentru a se descurca şi a face faţă cerinţelor.

Apoi, treptat, curiozitatea naturală dispare.

Copiii care cresc astfel, unii foarte inteligenţi, pot uneori face faţă cu brio în primii ani de şcoală cerinţelor, dar, pe măsură ce cresc şi asimilarea cunoştinţelor cere din ce în ce mai mult interes şi motivaţie şi procese de gândire sistematizate, elaborate, aceşti copii nu mai fac faţă şi încep să apară probleme, inclusiv de sănătate – depresii, boli cauzate de stress.

Pentru dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copilului, viaţa de familie constituie, de asemenea prima lui şcoală. În acest mediu, oarecum protejat, copilul ar trebui să înveţe să se cunoască, învaţă cum să simtă faţă de ceea ce i se întâmplă şi cum reacţionează ceilalţi la sentimentele lui; experimentează şi recunoaşte o gamă de sentimente şi învaţă ce posibilităţi de reacţie există, învaţă să îşi exprime speranţele şi temerile. Tot în familie, copilul îşi formează primele atitudini faţă de lumea din jur, de care vor depinde atât reuşita lui şcolară cât şi, mai târziu, cea de viaţă.

Aceste „cursuri” de dezvoltare a inteligenţei emoţionale nu se predau doar prin interacţiunea dintre copil şi părinţi sau din spusele şi actele părinţilor faţă de copii, ci şi prin intermediul modelelor pe care, în primul rand, părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei (extinse) le oferă.

Unii părinţi sunt profesori emoţionali talentaţi, alţii, din nefericire cei mai mulţi, nu.

Există numeroase studii care arată că felul în care părinții îşi tratează copiii, fie că este vorba de o disciplinare aspră sau de înţelegere, de reacţii empatice, de indiferenţă sau de căldură, are consecinţe profunde şi de durată pentru viaţa emoţională a copilului.

Impactul părinţilor asupra dezvoltării emoţionale apare încă din perioada pre-natală (intrauterină) şi este cel mai puternic în primii ani de viaţă.

– De ce este considerată inteligenţa emoţională importantă pentru dezvoltarea copilului şi reuşita lui în viaţă?

Primii patru ani de viaţă acoperă o perioadă în care creierul copilului ajunge cam la două treimi din dimensiunea sa la vârsta maturităţii şi evoluează în complexitate mai mult ca oricând.

Anumite cunoştinţe se fixează acum mai bine decât ulterior, este perioada propice dobândirii cunoştinţelor emoţionale. De aceea, tot în această perioadă, stresul puternic poate afecta capacitatea de învăţare a creierului, deci poate dăuna dezvoltării intelectului.

boys_emotions_2

Un copil care nu se poate concentra, care e mai degrabă suspicios decât încrezător, care este trist sau furios în loc să fie optimist, care este mai degrabă distrugător decât respectuos sau care este copleşit de anxietate, preocupat de fantezii înspăimântătoare şi care, în general, se simte profund nefericit, un asemenea copil are puţine posibilităţi în viaţă, puţine şanse de a se dezvolta şi evolua pe măsura cerinţelor sau aşteptărilor sale. (Despre Educaţie în copilărie, F. Dolto). Cu alte cuvinte, putem spune că pierde startul corect în viaţă şi cu greu va putea recupera acest handicap.

Un raport al Centrului Naţional American de Programe pentru Copiii Mici a subliniat faptul că reuşita şcolară nu poate fi previzibilă în funcţie de anumite fapte ale copilului sau de capacitatea precoce de a citi sau socoti, ci de înclinaţiile emoţionale şi sociale:

  • siguranţa de sine şi interesul;

  • să ştie ce tip de comportament se aşteaptă din partea lui şi cum să îşi stăpânească impulsurile greşite;

  • să fie capabil să aştepte, să urmeze indicaţii şi să apeleze la ajutorul părinţilor sau profesorului;

  • să-şi exprime nevoile atunci când se află în compania altor copii sau adulţilor.

Aproape toţi copiii cu rezultate slabe, scrie în raport, duc lipsă de unul sau de mai multe dintre aceste elemente de inteligenţă emoţională (indiferent dacă au sau nu şi dificultăţi cognitive, cum ar fi disfuncţiile de învăţare).

How-to-Teach-Self-Control-to-KidsDisponibilitatea unui copil faţă de şcoală depinde în special de capacitatea de a şti cum să înveţe, iar acest lucru are legătură directă cu inteligenţa emoţională, cu factorii reprezentativi ai acesteia: conştienţa de sine, încrederea, curiozitatea, intenţia, autocontrolul, empatia, raportarea la ceilalţi, capacitatea de a comunica, cooperarea.

În viziunea lui Daniel Goleman, autorul cărţii “Inteligenţa emoţională”, cele mai inadecvate tipare emoţionale pe care le utilizează părinţii şi ulterior, prin extensie, educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt următoarele:

Ignorarea tuturor sentimentelor – părinţii/educatorii tratează supărarea emoţională a

copilului ca pe un lucru neînsemnat sau enervant, peste care de-abia aşteaptă să treacă; ei nu folosesc aceste momente ca pe o şansă de apropiere faţă de copil, astfel încât să-l ajute să asimileze lecţii de competenţă emoţională.

Indulgenţa exagerată – părinţii observă reacţiile emoţionale ale copilului, însă consideră că este indiferent cum depăşeşte copilul furtuna emoţională.

Ca şi cei care ignoră sentimentele copilului, aceşti părinţi rareori încearcă să îi prezinte copilului o alternativă de reacţie emoţională şi să îi arate unde greşeşte, dacă este cazul. Ei se străduiesc să calmeze toate supărările şi vor folosi tocmelile sau mita pentru a-i impiedica pe copii să fie trişti sau supăraţi. Uneori, dacă cele două mijloace de mai sus nu au efect, intervin cu ajutorul corecţiei fizice, aceasta fiind, în anumite cazuri, cea mai la îndemână.

Manifestarea dispreţului, lipsa de respect faţă de sentimentele copilului. Părinţii care fac apel la această metodă de „educaţie” fac parte, de obicei, din categoria celor care veşnic nu sunt de acord cu ce se întamplă, care sunt aspri atât în comentarii cât şi în pedepse. Ei pot să interzică chiar orice manifestare a supărării copilului şi să pedepsească şi cel mai mic semn de irascibilitate.

20-Ways-to-Teach-Kids-to-be-Responsible-Character-Development-Series

Există şi părinţi care sesizează ocazia oferită de emoţiile pozitive sau supărările copilului pentru a acţiona ca un fel de antrenor emoţional sau de mentor. Ei iau în serios sentimentele copilului şi încearcă să înţeleagă ce anume îi motivează sau îi nemulţumeşte şi îl ajută pe copil să se cunoască mai bine şi să găsească căi pozitive de calmare a sentimentelor negative.

Pe măsură ce copiii cresc, lecţiile emoţionale pentru care sunt pregatiţi şi de care au nevoie se modifică. Lecţiile de empatie încep din prima copilărie cu părinţii care se adaptează sentimentelor copilului lor. Chiar dacă unele aptitudini emoţionale sunt întărite de educatori, prieteni, de-a lungul anilor, părinţii îşi pot ajuta cel mai mult copiii, deprinzându-i cu toate formele de inteligenţă emoţională: să înveţe să recunoască, să stăpânească şi să-şi domolească sentimentele; să aibă o reacţie de empatie, să ştie cum să trateze sentimentele ce apar în cadrul relaţiilor interumane.

Problema, ca şi în cazul dezvoltării celorlalte inteligenţe, este că părinţii sau educatorii, pentru a putea să fie antrenori eficienţi trebuie, la rândul lor, să aibă un set minim de inteligenţă emoţională.

Dar asta nu este singura problemă. O altă problemă o reprezintă societatea pe care am creat-o.

Un studiu făcut la începutul anilor 90’ în SUA, a dezvăluit că, în medie, valoarea indicatorilor de bază ai inteligenţei emoţionale a copiilor a scăzut îngrijorător. Au devenit mai impulsivi şi mai neascultători, mai îngrijoraţi şi mai temători, mai singuri şi mai trişti, mai iritabili şi mai violenţi. Nivelul a 42 de indicatori a scăzut foarte mult, raportat la studii anterioare; rata violenţei, a sinuciderilor, a violurilor, în rândul adolescenţilor, a înregistrat un salt neobişnuit.

Care este motivul acestei degradări a calităţilor esenţiale ale caracterului? Copiii din ziua de astăzi sunt prada uşoară a două forţe care au monopolizat scena lumii: forţa tehnologică şi cea economică.

Generaţia actuală de părinţi este nevoită să muncească mai mult pentru a-şi menţine un standard de viaţă decent; asta nu înseamnă că ne iubim copiii mai puţin, ci că avem mai puţin timp liber pentru a ne petrece timpul cu ei decât au avut, poate, părinţii noştri. În ceea ce priveşte aspectul tehnologic, spune Goleman, copiii mai mici sau mai mari, traversează o experienţă fără precedent: numeroase ore din viaţă şi le petrec cu ochii lipiţi de televizor sau de un monitor.

Ei preferă să se uite la televizor sau să se distreze cu ultimul joc video de pe piaţă, decât să se joace cu alţi copii. Astfel, comunicarea emoţională a devenit deficitară. Aptitudinile fundamentale de viaţă, transmise de la o generaţie la alta, se pierd şi nu mai pot fi însuşite.

1-Sensitivity-Teaching-Kids-Character-Development-002

Pentru educaţie morală şi formarea caracterului, familia este de asemenea, primul mediu în care copilul îşi construieşte scara de valori şi îşi formează cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestui tip de educaţie, modelul parental este foarte important pentru copil.

Părinţii ar trebui să le spună copiilor ce e bine şi ce e rău şi de ce, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente şi ar trebui să constituie exemple demne de urmat.

Ceea ce învaţă în familie trebuie să îl ajute pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia trebuie să îl îndrume pe copil să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

Dar ce se îmtâmplă în cazul în care familia nu se preocupă suficient de această latură a educaţiei în primii ani de viaţă (cei şapte ani de acasă), preferând fie o disciplinare rigidă fie să răsfeţe excesiv copilulul, mergând pe ideea că are timp să înveţe lucrurile astea mai târziu, la şcoală, sau, mai rău, combinând aleatoriu răsfăţul cu pedeapsele corporale sau emoţionale, fără a-i explica copilului nimic? Sau, ce se întâmplă când între discursul părinţilor şi modelul lor personal există discrepanţe majore?

Copilul nu poate discerne şi nu se poate adapta corect la diversele situaţii de viaţă, îşi formează deprinderi greşite şi este afectat pe plan emoţional pe termen lung.

Unui copil fără o educaţie moral-caracterială corectă îi va fi foarte greu să ajungă la acea coerenţă a sinelui de care vorbea Antonovsky. Îi vor lipsi atât comprehensibilitatea, controlul cât şi semnificaţia. Prin urmare, oricâte bunuri materiale îi vor pune părinţii la dispoziţie, nu va izbuti să fie fericit şi, deci, rezistent la boli.

kids-playground

Educaţia artistic-estetică şi înţelegerea valenţelor spirituale ale umanităţii trebuie să vină în completarea celorlalte tipuri de educaţie, pentru a stimula creativitatea copilului şi a-l ajuta să treacă de la o înţelegere a lumii axată pe propriile nevoi şi plăceri la o înţelegere mai completă a lumii, a universului şi a resorturilor profunde care guvernează viaţa, în anasamblul ei şi societatea umană.

Părinţii ar trebui să fie aceia care realizează primul contact al copilului cu o viziune asupra sensului vieţii, cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială şi specificul naţional (valori culturale, tradiţii, obiceiuri etc.), cu operele de artă şi îl încurajează să îşi manifeste creativitatea artistică, tehnică sau ştiinţifică.

Şi, la fel ca şi până acum, problema constă în nivelul cultural şi de înţelegere al părinţilor faţă de importanţa acestor aspecte în formarea copilului şi stimularea dezvoltării creativităţii şi a inteligenţei spirituale.

mother-reading-to-kids_royaltyfree

Aşa cum am arătat mai sus, familia are un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului, nu numai în primii ani de viaţă, ci şi pe parcursul întregii perioade şcolare, până la intrarea în viaţa adultă. Există mulţi factori care pot conduce la apariţia unor probleme în dezvoltarea armonioasă a copilului şi, din nefericire, nu toate familiile pot fi considerate un mediu propice pentru creşterea unui copil.

Dacă între membrii unei familii nu există relaţii de înţelegere, respect, întrajutorare, dacă membrii familiei (nucleare sau lărgite) nu trăiesc în armonie, nu duc o viaţă cinstită, onestă, dacă opiniile celor doi părinţi, şi ale celorlalte persoane care au în grijă copilul, referitoare la educaţia copilului nu sunt convergente, dacă unul sau ambii părinţi nu constituie un bun exemplu, dezvoltarea copilului are de suferit.

Lipsa interesului sau concepţiile învechite despre modul de educaţie al copiilor, lipsa sau excesul de autoritate, lipsa dragostei sau a manifestării corecte a afecţiunii faţă de copil, fenomenele de violenţă în familie, situaţiile conflictuale, divorţurile din ce în ce mai frecvente şi multe alte disfuncţii apărute în cadrul familial pot duce la apariţia unor probleme în dezvoltarea copilului şi constituie una din cauzele incidenţei crescute a îmbolnăvirilor şi accidentelor în rândul copiilor.

Din nefericire, în condiţiile societăţii moderne, atât datorită presiunilor economice, evoluţiei tehnologiei cât şi modelelor sociale pe care le-am creat, din ce în ce mai mulţi părinţi „rămân corigenţi” la capitolul dezvoltării armonioase a copiilor, transferând apoi, uneori în întregime, această responsabilitate sistemului educativ – grădiniţei, şcolii.

Fragment din disertația „Sănătatea și educația, domenii de convergență”,

prezentată de membrii Consorțiului ACORD la al II-lea Congres al Medicinei Integrative, București, 2011

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s