Dacă v-ați stabilit să îmbunătățiți managementul clasei voastre, ca fiind unul din scopurile pentru anul viitor sau, ca părinți, să îmbunătățiți relația cu copiii și ceilalți membri ai familiei, iată mai jos câteva idei și alte resurse, în afara celor sugerate în articolul Stabilirea scopurilor pentru profesori, de unde vă puteți inspira.

În primul rând, pentru cei care au ajuns să considere că se confruntă cu niște mici „monștri” pe care nu îi pot disciplina, vă sugerez să citiți cartea Bravo balenuțo! (Whale done) – Puterea relațiilor pozitive, de Keneth Blanchard. Deși cartea abordează problema relațiilor doar în cadrul organizației sau al familiei, principiile descrise în carte se pot aplica foarte bine și în managementul unei clase de elevi.

Da, este vorba de principiile folosite de dresori pentru a putea lucra cu Orca, balena ucigașă – și, dacă e vorba să facem o comparație, credem că orca poate fi mai înfricoșătoare decât un copil, sau mai mulți.

La urma urmelor, o orca te poate ucide cât ai zice: balenă!

Ce pot avea în comun colegii voștri, membrii familiei voastre sau elevii dintr-o clasă cu o balenă de cinci tone? Ken Blanchard și educatorii balenelor cu care Blanchard a perfecționat metodele lui de îmbunătățire a randamentului organizației și metodele de parenting, afirmă că atât balenele cât și oamenii au un randament mai bun și implicit performanțe mai bune în tot ce fac, atunci când se insistă asupra elementului pozitiv.

În Bravo balenuțo! veți citi despre construirea și consolidarea încrederii, despre accentuarea elementului pozitiv, despre redirecționarea comportamentelor negative, dar, mai ales, veți afla despre ce mult înseamnă deosebirea dintre două concepte esențiale, deosebire care face posibile performanțe surprinzătoare – atât ale voastre, dar și ale celor cu care interacționați: comportamentul de tip AL MEU EȘTI! – dorința de a-i surprinde pe oameni / copiii atunci când fac rău un lucru – și comportamentul de tip BRAVO, BALENUTO! – care înseamnă a surprinde oamenii / copiii atunci când fac ceva bine.

În plus, veți descoperi că toate acestea sunt foarte ușor de însușit și pot aduce o altă calitate și satisfacție în viața voatră – profesională și de familie.

Aici vorbim din nou despre inteligența emoțională. Dacă, așa cum face Blanchard, vom compara relațiile noastre cu ceilalți cu contul nostru din bancă, vom putea înțelege că, atunci când avem sau construim relații pozitive, adăugăm monede emoționale în contul nostru, iar atunci când avem interacțiuni de tip negativ, scoatem bani din cont și, când tot scoatem fără să punem nimic în loc… riscăm să rămânem descoperiți.

Iată aici și o sinteză a metodei Whale done!, care se bazează pe trei mari principii:

1. Construiește încrederea, creează legături trainice – și asta nu se poate fără a fi autentic și fără afecțiune. Încrederea crește nivelul de implicare. Împărtășește convingerea că depindeți unul de altul pentru a atinge un scop comun.

2. Accentuează ceea ce este pozitiv

3. Când apar greșeli sau comportamente nedorite, redirecționează energia

Ce spune Blanchard că poți să faci când apar comportamente nedorite? Ai la dispoziție patru opțiuni:

• Non răspuns

• Un răspuns negativ

• Redirecționarea

• Un răspuns pozitiv de tip Whale done!

Primele două cred că le cunoașteți, așa că să vedem ce e cu celelalte două.

– Redirecționarea – înseamnă a) să descrii întâi care e problema cu acel răspuns/ soluție, fără să învinovățești pe cineva, b) să arăți care ar fi impactul negativ al problemei, c) să te asiguri că sarcina a fost înțeleasă, d) să exprimi încredere și siguranță că persoana/ copilul poate să facă mai bine

– Răspunsul pozitiv de tip Whale done! – a) laudă imediat ceea ce este bun, bine făcut, b) fii specific, clar, c) împărtășește sentimentele pozitive, d) încurajează-i să continue munca bine făcută.

În continuare, vă propunem un alt scurt fragment din cartea Comunicarea eficientă cu copiii, scrisă de Adele Faber și Elaine Mazlish, în care Joanna Faber povestește despre lecțiile învățate din primul ei an de profesorat.

Să rezolvăm problemele împreună – șase măsuri care stimulează creativitatea și implicarea copiilor

„În ultima zi a primului meu an de învățământ, Tasha, o vorbăreața incurabilă, mi-a zis:

• Ați fost prea bună cu noi. Ne-ați lăsat să ne facem de cap.

• De ce nu mi-ai spus mai din timp? am replicat eu, râzând.

• Ar fi fost păcat, mă distram prea bine!

Ne-am zâmbit în timp ce ea ieșea pe ușă, dar imediat mi-a pierit zâmbetul de pe buze. Avea, cumva, Tasha dreptate? Chiar îi lăsasem pe copii să îți facă de cap? Poate. Îmi doream cu atâta înfocare să nu am o atitudine restrictivă și, astfel, să mă placă toată lumea, încât am trecut cu vederea ceea ce consideram niște fleacuri – adică situații în care mai mulți copii vorbeau în același timp sau își aruncau vorbe urâte, ori când vreun elev se trezea țipând în gura mare, în mijlocul orei. De ce să fi stricat o lecție interesantă, făcând mare caz de câteva exemple minore de indisciplină? Tasha mă informase însă că ea profitase de dorința mea de a fi „drăguță”. Și probabil că nici nu fusese singura.

Am luat hotărârea să fiu ma severă în anul următor – să le prezint regulamentul îmcă de la prima oră (fiecare profesor / clasă își poate stabili un regulament propriu, și e bine ca acesta să fie făcut în colaborare cu elevii, așa cum ați văzut că a făcut acea familie cu 12 copii din articolul – 30 de principii ale unor părinți de succes – n.n.) și să fiu riguroasă în privința respectării disciplinei. Dar, după câteva săptămâni prin octombrie, am constatat că începeam să recidivez. De exemplu, după părerea mea, o discuție frumoasă însemna un dialog viu și curgător, în care ideile tâșnesc unele din altele. Dacă se întâmpla ca, plin de însuflețire, vreun elev să întrerupă pe altul, nu mi se părea un păcat capital. Dacă vreo fetiță nu era de acord cu ce aude și, în tensiunea mometului, se strâmba zicând: „Ce tâmpenie!”, o lăsam în pace. Dar, pe măsură ce întreruperile și jignirile reciproce se întețeau, discuțiile noastre din timpul orelor degenerau rapid în certuri zgomotoase.

Cu toate acestea, nu mă înduram să le stric entuziasmul cu observații și mustrări. Poate că eram naivă, dar mă așteptam ca, la un moment dat, copiii să ajungă singuri la concluzia că trebuie să înceapă să se poarte mai civilizat unii cu alții. Însă singura concluzie trasă a fost a mea. Acești copii nu se vor schimba niciodată dacă profesoara lor nu se schimbă. Aveau nevoie de un adult care să îi învețe niște deprinderi sociale de bază, insistând totodată să le aplice. Dar cum să reușesc eu așa ceva?

M-am gândit la capitolul despre rezolvarea problemelor din cartea „How to talk so kids will listen”..

Conform teoriei, atunci când părinții și copiii analizează problemele împreună, găsind soluțiile potrivite, este mult mai probabil ca acei copii să încerce să aplice aceste soluții. Interesantă idee!

Am studiat etapele procesului de rezolvarea a problemelor și am realizat o adaptare a acestuia, pentru a o aplica, eventual, la ore.

• Să ascult sentimentele și necesitățile elevilor mei.

• Să rezum punctul lor de vedere.

• Să îmi exprim sentimentele și necesitățile.

• Să invit clasa să facă o analiză completă a situației, împreună cu mine, pentru a găsi o soluție.

• Să scriu toate ideile, fără a le evalua.

• Să decidem împreună care sunt ideile pe care plănuim să le folosim și cum plănuim să le punem în practică.

  

Trecând din nou în revistă cele șase etape, pe moment m-am simțit copleșită. Eram, oare capabilă să îndrum clasa pe tot parcursul acestui proces lung și complicat? După aceea, m-am gândit că poate nu era chiar atât de greu pe cât părea. „În esență”, mi-am zis eu, „important e ca elevii să își exprime sentimentele lor, eu pe ale mele și, apoi, să lucrăm împreună pentru a găsi soluții”. În mod cert, merită să încerc. (…)

S-au produs schimbări importante ca urmare a ședinței de soluționare a problemelor. Numărul întreruperilor a scăzut semnificativ. Puținii elevi care au continuat să-i întrerupă pe ceilalți se controlau singuri cu un „of..” sau „scuze”, după care așteptau politicoși să le vină rândul să vorbească. Dar consecința cea mai mulțumitoare pentru mine a fost felul respectuos în care copiii au început să se asculte unii pe alții”.

Mai departe, vă invităm să citiți în cartea din care am extras acest fragment.

Pentru cine vrea să perfecționeze aceste metode de management colectiv ghidat, vă invităm să citiți și cartea Fish, trăiește-ți piața de Dr. Stephen C. Lundin, Harry Paul și John Christensen. Deși este o carte despre managmentul organizațiilor, suntem siguri că veți găsi acolo și multe idei interesante care se pot transforma în idei minunate pentru managementul claselor voastre.

Succes și inspirație!