Cred că fiecare dintre voi s-a întrebat măcar o dată în viață despre ce este și cum funcționează acest uimitor super-computer, cu care am fost cu toții dotați, care este creierul, mintea omenească.

Pe mine m-a pasionat încă din tinerețe acest subiect și am citit multe cărți și articole despre această temă, fără să am pretenția că am devenit un specialist.

Acum doi ani „mi-a căzut în mână” o carte extrem de interesantă (publicată în mai multe țări ale lumii, începând din 2011), care a devenit o carte de căpătâi pentru mulți psihologi, psihopedagogi și consilieri de carieră din toată lumea și pe care vreau să v-o recomand cu căldură. Este un bestseller internațional rezultat în urma unor cercetări întreprinse pe o lungă perioadă de timp asupra unui număr foarte mare de subiecți, de mai multe echipe de cercetători și este scrisă de psihologul Daniel Kahneman, câștigător al Premiului Nobel. Cartea se numește Gândirea, rapidă și lentă (eu am citit-o în varianta engleză, dar cartea a fost tradusă deja în limba română, așa că o puteți procura).

Înainte de a vă spune mai multe despre cele două sisteme în care lucrează mintea umană, am să vă spun de ce consider că este o carte care ar trebui citită de orice formator, dar și de orice om interesat să ia decizii mai bune în viață. În primul rând pentru că o să-ți schimbe felul în care te gândești la gândire.

Pentru că vei afla în detaliu nu doar cum gândim, ci și cum reușește mintea noastră să ne înșele, pe parcursul procesului de gândire. Și, în ce fel luăm decizii.

„Lumea din capetele noastre nu este o reproducere fidelă a realității; așteptările noastre față de frecvența evenimentelor sunt distorsionate de prevalența și intensitatea emoțională a mesajelor la care suntem expuși”, spune Kahneman.

Putem afla din carte care sunt limitele percepţiei, o primă concluzie fiind faptul că reușim să ne înșelăm destul de des, pentru că nu ne cunoaștem modul de gândire și facem presupuneri despre lucruri. Faptul că gândirea intuitivă (rapidă) ne joacă feste uneori este, poate, cea mai importantă idee a cărții. Felul în care ne amăgim singuri și cum reușește să ne mintă creierul reprezintă unul din lucrurile importante pe care le avem de aflat din cartea asta, fantastic de interesantă și ușor de citit, în ciuda grosimii ei.

„Starea voastră de spirit normală este să aveți senzații și opinii intuitive despre aproape tot ceea ce vă iese în cale. Vă plac sau vă displac oamenii cu mult timp înainte de a ști multe lucruri despre ei; aveți sau nu încredere în necunoscuți, fără să știți de ce; simțiți că o întreprindere va avea succes, fără să analizați”, ne spune mai departe autorul, considerat de specialiști recunoscuți ca fiind autoritatea contemporană prin excelență în domeniul psihologiei.

Ca să înțelegeți de ce consider că această carte este bună pentru noi, cadre didactice și psihopedagogi, am să vă spun o mică poveste despre viata mea de… elevă!

Iar, la sfârșit am să vă dau link-ul la un filmuleț amuzant care sintetizează excelent informația din acestă carte (din păcate nu e subtitrat în limba română)

Dar întâi, povestea… care s-ar putea intitula „Cum păcălești un profesor (slab!) să te creadă cel mai bun elev din clasă, pentru a putea chiuli în voie de la ora lui”

NU! Nu eram o chiulangioacă pentru că nu mă interesa materia. Am fost un copil inteligent și talentat (gifted) în domeniile artistice, dar și cu un apetit insațiabil pentru cunoaștere (datorită familiei în care am crescut și contactului cu oameni excepționali în primii ani de viață), pasionată de multe domenii legate de natură, univers, oameni și care citea enorm. Problema era că pur și simplu nu-i mai suportam pe acei profesori care se mulțumeau să reproducă (uneori chiar prost) informațiile din manuale, fără să aducă nimic nou. Participarea la orele lor era timp pierdut, simțeam că mă sufoc, îmi venea să țip la ei!… pentru că eu parcurgeam acele informații într-un timp mult mai scurt și m-ar fi interesat să aflu de la profesor mai multe, să discutăm pe marginea informației, să o conectăm cu viața reală, să…

Așa că învățasem, instinctual și din experiență, că e suficient să fac un mic efort în primele ore ale anului ca să le creez o impresie excelentă, pentru ca apoi să lipsesc de la acei profesori plicticoși cât mai multe ore, sub pretextul că trebuie să mă pregătesc pentru un examen, concurs sau concert. Timpul câștigat astfel îl petreceam într-un parc de lângă școală (ca să mă pot întoarce la orele pe care le consideram interesante – aveam și profesori buni!), citind o carte bună, de multe ori chiar despre materia respectivă, sau discutând cu colegi mai mari despre temele care ne interesau – alcătuirea universului, zborurile și descoperirea unor alte lumi, misterele vieții pe pământ, cariera viitoare etc.

Și asta se întâmpla în anii ’70, când nu aveam încă accesul la informația extrem de bogată la care ești conectat astăzi!

Ce note luam la acele materii? Ei bine, luam 10 în majoritatea cazurilor, pentru că oricum știam mai multe decât acel profesor, prea puțin interesat de știința pe care o preda, și pentru că știusem să-i „programez” gândirea rapidă. Alți colegi, care nu izbutiseră să creeze aceeași impresie, deși la fel de inteligenți și interesați de materia respectivă, chiar dacă participaseră la toate orele, învățaseră, luau câteodată note mai mici.

Ei respectaseră regulile și eu nu! Ce-i asta! Nu e drept!, se gândeau ei și erau puternic afectați de asta, nu părea drept dar…. așa funcționează Sistemul 1, despre care vorbește Kahneman în cartea lui…

Sper ca mica mea poveste să vă pună pe gânduri și să vă întrebați pe ce criterii vă faceți acea primă impresie despre un copil sau altă persoană pe care o întâlniți, cum evaluați performanțele elevilor și ce sistem de gândire folosiți atunci când faceți evaluări?

Sau, ce sistem de gândire utilizați pentru a lua alte decizii importante? Folosiți gândirea rapidă, sau pe cea lentă?

V-am stârnit interesul? Eu așa sper.. Ei bine, mâine voi reveni cu mai multe detalii despre cele două sisteme de gândire cu care operăm.

Până atunci, vă invit să vedeți filmulețul următor: