Cum să păstrați dorința copiilor de a învăța (chiar și atunci când se luptă cu lucruri dificile)

În timpul anilor de școală, cel mai important lucru pe care îl au de făcut profesorii și părinții este să păstreze vie curiozitatea naturală a copiilor și dorința lor de a învăța. Dacă pierdem aceste două lucruri, școala devine o obligație de care copiii se achită în silă și acest lucru are rezultatele pe care le vedem astăzi la majoritatea elevilor.

 

Cum poți păstra vii curiozitatea și dorința de a învăța?

 

Despre acest lucru vorbește și A.J. Julliani în articolul de mai jos.

Ca părinți, ne bucurăm la început de fiecare mic progres. Photo by Gustavo Fring on Pexels.com

Fiul meu Tucker pare să crească prea repede. Are 11 ani și joacă în echipele de fotbal, lacrosse și baschet. Citește, joacă jocuri video și vrea mereu să stea cu prietenii. Cel mai recent act eroic al său a fost să-l salveze pe fratele său mai mic de un raton, care se urcase pe el!

 

În această dimineață mă uitam la un filmuleț video pe care l-am făcut pentru ziua de naștere a lui Tucker, când a împlinit 1 an. La finalul videoclipului, l-am urmărit făcând primii pași, de data aceasta fiind mai puțin implicat în situație. A fost minunat. Orice părinte care a văzut primii pași ai copilului lui poate împărtăși același sentiment. Nu atât pașii efectivi, cât punctul culminant al tuturor acelor mici “pași de copil” care l-au făcut să meargă în cele din urmă. Privind înapoi la primul său an de viață, sunt uimit de cât de improbabil a început și cât de uimitor a fost de la început.

 

Fiul meu s-a născut pe 29 octombrie 2011 și eu nu l-am cunoscut în acea zi. L-am adoptat pe Tucker pe 11/11/11 și am fost binecuvântați din prima clipă în care a poposit în brațele noastre. Sora lui mai mare a subliniat în videoclip că lui Tucker îi place să mănânce și să doarmă bine. Și pe aceste lucruri ne-am concentrat (ca majoritatea părinților) în primele lui 3 luni de viață. Mănâncă suficient? Doarme ok? Asta e tot.

 

Nu ne-am făcut griji pentru altceva, deoarece acestea sunt acele lucrurile mici care au o importanță atât de mare pentru un nou-născut. Pe măsură ce a continuat să crească, l-am văzut și zâmbind și râzând, rostogolindu-se, începând să mănânce cereale pentru copii (alimentele solide vor urma în curând), cum se târăște ca la armată (metoda lui preferată de a se deplasa), cum se așează singur, cum merge în timp ce se ține de lucruri și, în cele din urmă, cum face primii pași. Mulți dintre prietenii mei au copii și copii mici și fiecare dintre noi strălucește cu mândrie arătându-și unul celuilalt imagini și videoclipuri înregistrate pe telefoanele noastre, pe măsură ce au loc evenimente în viața copiilor.

Suntem mândri nu numai pentru că sunt copiii noștri, ci și pentru că i-am văzut crescând și dezvoltându-se în fața ochilor noștri.

Urmărind procesul, este aproape de necrezut să vezi un copil care la început vrea doar să mănânce și să doarmă (și uneori plânge!) crescând până ajunge să meargă și să vorbească. Am citit recent articolul lui Jim Knight “Permisiunea de a o da în bară”*. Este ceva care m-a izbit cu adevărat..

* https://www.radicallearners.com/?p=619

Ca părinte, sunt complet ok cu ideea că fiul meu care încearcă să meargă cade prima dată de mie de ori. De fapt, mă aștept la asta. În articol, Knigh îl citează pe Heidi Grant Halvorson cu un fragment din cartea sa “Nouă lucruri pe care oamenii de succes le fac diferit”**, despre “atingerea unor obiective mai bune”:

 

Atunci când îmbrățișați faptul că vă puteți schimba, acest lucru vă va permite să faceți alegeri mai bune și să vă atingeți potențialul maxim. Oamenii ale căror obiective sunt despre a deveni, mai degrabă decât a fi buni, vor aborda dificultățile pas cu pas și vor aprecia călătoria la fel de mult ca și destinația.

** https://hbr.org/2011/02/nine-things-successful-peopleNine Things Successful People Do Differently

 

Copiii noștri nu ar învăța niciodată să meargă și să vorbească dacă am eticheta ca fiind eșecuri de fiecare dată când au încercat și au căzut.

Dar noi, ca părinți, ne-am stabilit obiective “mai bune” pentru copiii noștri. Ne-am extaziat de fiecare dată pentru ei când au stat în picioare.5 secunde! Data viitoare vor sta 8 secunde! Woo hoo!

 

Cu toate acestea, undeva pe parcurs, acest tip de gândire pare să se schimbe. Din păcate, de multe ori se schimbă atunci când copiii noștri ajung la vârsta școlară. Nu-i lăsăm pe copii să greșească atât cât au nevoie și îi judecăm în funcție de nivelul de abilități al colegilor lor. Fiica mea a mers la 10 1 / 2 luni. Cât de îngrozitor ar fi să-l etichetez pe fiul meu ca fiind un ratat pentru că nu a mers până la 12 luni??? Dar asta este ceea ce facem de multe ori în sistemul nostru de educație actual.

Când copiii ajung la școală, pretențiile adulților se schimbă brusc. Photo by Tima Miroshnichenko on Pexels.com

CUM SĂ CONTINUI SĂ ÎNVEȚI ATUNCI CÂND EȘUEZI MEREU

Vă invit să vizionați video-clipul de mai jos – Cum să continui să înveți când eșuezi mereu; Învățarea este un proces iterativ:
 
Învățarea nu este ușoară, dar uneori ne comportăm ca și cum ar trebui să fie așa. Termenul de “eșec” ne face să credem că nu suntem buni la ceva dacă nu reușim de la prima încercare. Dar, așa cum am văzut ca părinți de copiii mici, învățarea este un proces iterativ. Un proces în care eșecul joacă un rol major.
Când vorbesc despre a eșua tot timpul, vorbesc despre o mentalitate care ar trebui să fie ca aceea a unui skater care încearcă să facă ceva dificil. Și noi le arătăm profesorilor și elevilor noștri acest film. În cultura skaterilor, când cineva cade nimeni nu rade de el, ci îl încurajează să se ridice și să mai încerce o dată. Să încerce din nou, chiar dacă nu reușește, cade și îl doare, să încerce până are succes măcar o dată.
Oare noi încercăm să facem asta în școlile noastre? Când ceva nu merge bine de prima dată, încercăm din nou și din nou până când elevii noștri devin mai buni?
Pentru a ști tot alfabetul și a începe să citești, trebuie să înveți fiecare literă, pe rând. Photo by Pavel Danilyuk on Pexels.com
Sunt cu totul pentru ideea de a-i provoca pe elevi și de a-i împinge să reușească (întrebați-i doar pe foștii mei elevi).
Dar cu ce costuri încercăm să aducem toți copiii la același nivel, în același timp? Nu e genul de sistem în care vreau să fie educați cei patru copii ai mei, asta e sigur.
Vreau ca ei să aibă profesori care să lucreze cu ei atunci când nu înțeleg ceva de prima dată și vreau ca acei profesori să aibă administratori de școli care să nu-i judece în funcție de elevii lor care se luptă, ci să-i judece în funcție de cât de des profesorii ajung îi ajute pe acei elevi care se luptă, indiferent de câte ori cad.
Uităm (mult prea des) că pentru a ști tot alfabetul de la A la Z trebuie să înveți pe rând pe B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, M, N, O, P, Q, R, S, T, U, V, W, X și Y.
 
Când începem cu pretenții mici de la copiii noștri, ei ajung atât de departe în acel prim an de viață. Dacă sunteți un profesor, începeți de la mai mic cu elevii dumneavoastră și veți vedea cât de departe pot merge fără a pierde fiecare pas mic. Dacă sunteți administrator, începeți cu pretenții mai mici de la personalul școlii și vedeți ce multe pot realiza.

Sursa: https://www.ajjuliani.com/blog/start-smaller

Photo by MART PRODUCTION on Pexels.com

P.S. Unul din motivele pentru care fiul nostru a ales sa plece din țară a fost și faptul că fiul lui și nepotul nostru (acum clasa a 4-a) începuse să-și piardă cheful de a mai merge la școală, deși părinții lui au încercat să-l ducă la o școală cotată ca fiind bună și îi ofereau și multe activități interesante, pe lângă școală. De Crăciun, după primele trei luni petrecute într-o țară străină (Franța), fără prietenii lui din școală și trebuind să facă față la cursurile ținute într-o limbă complet străină, nepotul nostru a ajuns să prindă atât drag de a merge la școală, încât e primul care vrea să iasă dimineață pe ușă. Și nu e înscris la o școală de top, ci la una dintr-un cartier în care trăiesc în majoritate imigranți. Ei bine, ”școala asta de cartier e de două ori mai bună decât cele mai bune școli din România”, mi-a spus fiul meu. ”În primul rând ritmul de învățare nu este atât de stresant. În ritmul ăsta, mai lent, a învățat mai multe lucruri decât a învățat în România. Învață integrat, și tot ce învață e legat de lumea din jurul lor și de lucrurile care-i interesează. Îi place, chiar dacă a avut dificultăți cu acomodarea, cu învățarea limbii franceze.”

Poate, cum spune și Anca Târcă***, ar trebui cu toții să încetinim ritmul, pentru a le da copiilor timp să învețe cu adevărat.*** https://ancatirca.blogspot.com/2023/01/relax-incepe-2023.html?

Rodica Bărbuță

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.