În această dimineață mă uitam la un filmuleț video pe care l-am făcut pentru ziua de naștere a lui Tucker, când a împlinit 1 an. La finalul videoclipului, l-am urmărit făcând primii pași, de data aceasta fiind mai puțin implicat în situație. A fost minunat. Orice părinte care a văzut primii pași ai copilului lui poate împărtăși același sentiment. Nu atât pașii efectivi, cât punctul culminant al tuturor acelor mici “pași de copil” care l-au făcut să meargă în cele din urmă. Privind înapoi la primul său an de viață, sunt uimit de cât de improbabil a început și cât de uimitor a fost de la început.

Fiul meu s-a născut pe 29 octombrie 2011 și eu nu l-am cunoscut în acea zi. L-am adoptat pe Tucker pe 11/11/11 și am fost binecuvântați din prima clipă în care a poposit în brațele noastre. Sora lui mai mare a subliniat în videoclip că lui Tucker îi place să mănânce și să doarmă bine. Și pe aceste lucruri ne-am concentrat (ca majoritatea părinților) în primele lui 3 luni de viață. Mănâncă suficient? Doarme ok? Asta e tot.

Nu ne-am făcut griji pentru altceva, deoarece acestea sunt acele lucrurile mici care au o importanță atât de mare pentru un nou-născut. Pe măsură ce a continuat să crească, l-am văzut și zâmbind și râzând, rostogolindu-se, începând să mănânce cereale pentru copii (alimentele solide vor urma în curând), cum se târăște ca la armată (metoda lui preferată de a se deplasa), cum se așează singur, cum merge în timp ce se ține de lucruri și, în cele din urmă, cum face primii pași. Mulți dintre prietenii mei au copii și copii mici și fiecare dintre noi strălucește cu mândrie arătându-și unul celuilalt imagini și videoclipuri înregistrate pe telefoanele noastre, pe măsură ce au loc evenimente în viața copiilor.

Suntem mândri nu numai pentru că sunt copiii noștri, ci și pentru că i-am văzut crescând și dezvoltându-se în fața ochilor noștri.

Urmărind procesul, este aproape de necrezut să vezi un copil care la început vrea doar să mănânce și să doarmă (și uneori plânge!) crescând până ajunge să meargă și să vorbească. Am citit recent articolul lui Jim Knight “Permisiunea de a o da în bară”*. Este ceva care m-a izbit cu adevărat..

* https://www.radicallearners.com/?p=619

Ca părinte, sunt complet ok cu ideea că fiul meu care încearcă să meargă cade prima dată de o mie de ori. De fapt, mă aștept la asta. În articol, Knigh îl citează pe Heidi Grant Halvorson cu un fragment din cartea sa “Nouă lucruri pe care oamenii de succes le fac diferit”**, despre “atingerea unor obiective mai bune”:

Atunci când îmbrățișați faptul că vă puteți schimba, acest lucru vă va permite să faceți alegeri mai bune și să vă atingeți potențialul maxim. Oamenii ale căror obiective sunt despre a deveni, mai degrabă decât a fi buni, vor aborda dificultățile pas cu pas și vor aprecia călătoria la fel de mult ca și destinația.

** https://hbr.org/2011/02/nine-things-successful-people – Nine Things Successful People Do Differently

Copiii noștri nu ar învăța niciodată să meargă și să vorbească dacă am eticheta ca fiind eșecuri de fiecare dată când au încercat și au căzut.

Dar noi, ca părinți, ne-am stabilit obiective “mai bune” pentru copiii noștri. Ne-am extaziat de fiecare dată pentru ei când au stat în picioare.5 secunde! Data viitoare vor sta 8 secunde! Woo hoo!

Cu toate acestea, undeva pe parcurs, acest tip de gândire pare să se schimbe. Din păcate, de multe ori se schimbă atunci când copiii noștri ajung la vârsta școlară. Nu-i lăsăm pe copii să greșească atât cât au nevoie și îi judecăm în funcție de nivelul de abilități al colegilor lor. Fiica mea a mers la 10 1 / 2 luni. Cât de îngrozitor ar fi să-l etichetez pe fiul meu ca fiind un ratat pentru că nu a mers până la 12 luni??? Dar asta este ceea ce facem de multe ori în sistemul nostru de educație actual.