John Spencer, autorul articolului de mai jos și al multor cărți interesante despre predare este unul din cei care insistă ca profesorii să încerce acele forme de predare care dezvoltă gândirea elevilor, îi stimulează să gândească și în motivează să afle mai mult și, totodată ancorează materia în problemele reale ale lumii înconjurătoare – și vorbim despre predarea bazată pe proiecte, pe cercetare, pe gândirea critică și conceptuală.
Din discuțiile noastre cu profesorii am aflat că mulți dintre ei se tem să abordeze aceste forme de predare nu numai datorită muncii în plus pe care o presupune abordarea PBL, de exemplu, dar și de frica de a nu eșua încă de la prima încercare. Acest articol se adresează în special celor care se tem de greșelile pe care le pot face în predare și face o paralelă între încercarea unei noi abordări sau proiect în predare și testarea de produse, servicii, jocuri – când se lansează o variantă Beta a produsului/ jocului care să fie testată de un număr mai mic de beneficiari, înainte ca produsul/ jocul să fie finalizat și lansat pe piață.
În primul meu an de predare, mentorul mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată. Am predat o lecție care a eșuat. A fost îngrozitor. Efectiv am făcut totul greșit. A fost cea mai îngrozitor de groaznică lecție și, stând cu el la o cafea am împărtășit fiecare detaliu.
Mă așteptam la sfaturi specifice despre cum să rezolv lecția. În schimb, el a spus: “John, învățarea este ca o sămânță. Este un mister. Iar unii profesori sunt ca apa. Ei hrănesc acea sămânță. Construiesc relații. Ei îi ajută pe elevi să-și dezvolte abilități vitale. Alți profesori sunt ca lumina. Ei dau înțelepciune. Îți extind gândirea și te stimulează intelectual.”
“Deci, e ca un fel de seră?” am întrebat.
“Da, dar lasă-mă să termin.
Există un al treilea tip. Profesorii ăștia sunt proști. Total groaznici. Adică lecțiile lor sunt varză. Este o mizerie totală. Nimic nu funcționează.”
“Oh?” am întrebat.
“Da, dar aici e chestia. Copiii au nevoie de toate acestea. Au nevoie de relații și abilități vitale. Au nevoie de gândire critică și de realizări academice. Dar pentru a deveni rezistenți trebuie să se ocupe și de niște prostii.”
Am stat acolo în tăcere gândindu-mă la lecția mea nasoală înainte ca mentorul meu să spună în cele din urmă,
“Și, John, aici e un adevăr mai greu de acceptat. Indiferent de cât timp a predat, fiecare profesor va fi întotdeauna o combinație dintre cele trei tipuri de profesori. Lumină, apă, prostii. Vei fi mereu toate cele de mai sus.”
Asta-i drept. Uneori avem nevoie de prostiile care devin îngrășământul pentru creștere. Umanitatea noastră atât de imperfectă este un dar pentru elevi.
Puterea de a a ne asuma propriile greșeli
Bunul meu prieten Javi a fost unul dintre acei profesori care încă din al doilea an arăta ca un profesor maestru. El a fost întotdeauna deschis la idei noi, dar renunța rapid la o strategie care nu funcționa și alegea un traseu diferit. A avut o cultură pozitivă, dar și un management puternic al clasei. Elevii săi au fost foarte implicați în proiecte semnificative, dar a știut, de asemenea, cum să ofere instrucțiuni directe clare și concrete. Am vizitat de multe ori sala lui de clasă în timpul perioadei mele de pregătire pentru a fura idei… errr… umm... voiam să spun pentru a observa și a învăța.
Avea în clasă și o tradiție ușor neobișnuită*. La sfârșitul anumitor lecții, el le cerea elevilor săi să-și împărtășească “eșecurile epice”. Aceasta era o activitate de închidere pe care o folosea de câteva ori pe săptămână pentru a-și ajuta elevii să-și asume riscuri creative și să dezvolte o mentalitate de creștere. Elevii săi erau toți elevi de limbă engleză și această strategie îi putea ajuta la reducerea filtrului afectiv, astfel încât să nu le fie teamă să facă greșeli.
* https://spencerauthor.com/seven-ways-to-help-students-develop-a-growth-mindset/ – Șapte moduri în care-i poți ajuta pe elevi să dezvolte o mentalitate de creștere (deschisă)
Pentru acest exercițiu el le furniza elevilor formulare de propoziții:
- Astăzi, eșecul meu epic a fost _________.
- Am învățat că _____________.
- Data viitoare voi încerca ___________.
În perechi, elevii își împărtășeau fiecare eșecul epic. Elevul care asculta spunea: “îți mulțumesc că ești curajos” și își împărtășea la rândul lui eșecul epic.
În prima săptămână de școală unii elevi și-au bătut joc de această activitate. Chestia cu “a fi curajos” s-a simțit a fi puțin prea mult pentru clasa elevii de v clasa a VII-a. Dar, încet-încet, au început să-și asume această noțiune de vitejie a vulnerabilității.
Într-o anumită zi, el a trecut rapid prin această activitate și apoi a scos un băț de acadea.
– “Javier? Există un Javier aici?” Apoi a dat din cap și a spus, “Javi, poate?”
Elevii priveau în jur nedumeriți. Nu exista nici un Javier în acea clasă.
“Oh, stai, ăsta e numele meu”, a spus profesorul cu un zâmbet.
Apoi și-a explicat eșecul epic (modul în care a predat vocabularul în acea zi) și ce a învățat din asta. Și le-a vorbit despre ceea ce va încerca data viitoare.
Elevii săi s-au ridicat în picioare și au ovaționat, pentru că ăsta era ritualul clasei pentru persoana care are curajul să-și împărtășească eșecul epic cu voce tare.
În timp ce elevii ieșeau din clasă, eu am spus: “Omule, Javi, nu-mi vine să cred că ai un grup de elevi de clasa a VII-a care să-ți înveselească lecția nasoală de vocabular.”
“Poate”, a răspuns el. “Dar un grup de treizeci de elevi de clasa a VII-a tocmai a văzut un adult căruia îi pasă de ei suficient încât să-și asume greșelile și să le spună ce va face pentru a se îmbunătăți. Au învățat că profesorul lor este dispus să-și asume riscuri creative.”
Să reflectăm asupra proiectelor noastre eșuate
Eu sunt un creator. De multe ori creez postări pe blog, cărți și schițe de videoclipuri. Dar îmi place, de asemenea, să fac proiecte practice în stil STEM și acasă. Dar, fiind un producător, am de multe ori proiecte care nu funcționează. Obișnuiam să mă simt vinovat pentru acele proiecte, ca și cum aș fi cumva un tip care renunță sau căruia îi lipsește curajul sau care adoptă o cale ușoară de ieșire din impas.
Cu toate acestea, pe măsură ce am început să intervievez pictori și ingineri și cineaști, arhitecți și antreprenori, am constatat că aceasta este o parte universală a experienței creative. Pentru a fi productiv, trebuie să fii bun și la renunțare. Ca profesori, trebuie să știți când un proiect nu funcționează și să renunțați la el. Am ajuns să realizez că fiecare om care produce are pe podeaua camerei de lucru o tona de lucruri la care nu a “renunțat de tot.” Iterăm, revizuim și punem lucrurile în așteptare. Și asta e în regulă. Face parte din călătoria creativă.
Indiferent de industrie sau de disciplina la care predai, există câteva modalități prin care renunțăm la proiecte. Rețineți că unele dintre cele mai prolifice tipuri creative și tot felul de proiecte din toate cele patru categorii pot eșua. A fi prolific nu înseamnă să eviți proiectele eșuate. Este vorba despre a continua să încercăm lucruri noi chiar și atunci când avem proiecte eșuate, dar care ne întăresc. Iată un videoclip pe care l-am creat, care explorează continuum-ul menționat anterior în detaliu:
https://m.youtube.com/watch?v=18mhge8A158&feature=emb_imp_woyt – Când proiectele eșuează (un cadru pentru examinarea proiectelor nereușite)
Același lucru este valabil și pentru PBL** – învățarea bazată pe proiecte. Ca profesori, veți avea proiecte eșuate. Elevii ar putea fi dezinteresați și nemotivați. Sau proiectul începe să dureze mult prea mult și atunci știi că nu funcționează. Poate că este o problemă de aliniere când îți dai seama că elevii tăi nu sunt stăpânesc cunoștințele, abilitățile la standardele necesare. Uneori, veți repeta și modifica un proiect. Sau s-ar putea întâmplă ca la terminare să-ți spui, “nu a fost mare, dar cel puțin este făcut.” Alteori, va trebui să te întorci la elevii tăi și să le spui, “trebuie să renunțăm la acest proiect”.
** https://spencerauthor.com/start-pbl/
Deși acest lucru nu este amuzant, este o oportunitate de a demonstra modestia și de a le arăta elevilor că, uneori, în munca de creație, trebuie să renunți.
Rețineți că toate acestea merg pe un spectru larg, de la arunca cu totul la gunoi un proiect până la a-l păstra (cu modificări mai mari sau mai mici).
1. Experiment eșuat – ajunge în șanțul cu proiecte la care ai renunțat. A fost un concept eșuat și ai învățat câte ceva din el
2. Experiment reconceput: Păstrați ideea de bază, dar revizuiți complet proiectul, cu schimbări uriașe
3. Experiment revizuit: Păstrați proiectul. Îl repetați cu modificări semnificative, pentru a-l duce la nivelul următor.
4. Experiment rafinat: Păstrați proiectul. Repetați-l, dar faceți mici modificări pentru a-l îmbunătăți pentru anul viitor.
Pentru a mă ajuta să-mi dau seama dacă este timpul să abandonez un proiect am folosit următoarele întrebări de reflecție:
• De ce simt că acest proiect nu funcționează?
• Este ceva ce pot modifica și revizui sau nu am nevoie să renunț la acest lucru?
• Am putea încerca acest lucru din nou mai târziu?
• Care sunt factorii contextuali care fac din acest lucru o provocare? Cum aș putea aborda mai bine aceste provocări?
• Există o modalitate mai bună de a preda aceste standarde? Un nou concept de proiect? O nouă abordare?
• Cum vor răspunde elevii? Vor fi ușurați sau dezamăgiți? Cum îi voi ajuta să navigheze prin aceste emoții?
Rețineți că aceste întrebări de reflecție mă ajută să-mi impulsionez monologul intern. Cu toate acestea, uneori vă poate ajuta să vorbiți cu un alt profesor sau să includeți clasa în discuție. Când predam în clasa a VIII-a, discutam aceste idei în echipa noastră de conducere a elevilor (care consta în orice copil care dorea să aducă un pachet de prânz în zilele de joi și să ajute la luarea deciziilor la nivel de clasă).
Este rareori vorba despre bun versus prost
În ultima săptămână am văzut mai multe postări pe rețelele de socializare care descriu anumite practici ca fiind “problematice” sau “dăunătoare” pentru copii – lucruri precum prelegeri, memorare, teme pentru acasă și termene limită.
Deși am înțeles necesitatea de a critica practicile de predare, mă întreb dacă binomul bun / rău devine în realitate un mod de dialog semnificativ și de gândire mai profundă în timp ce, profesori și părinți asemenea, nu reușesc să abordeze nedreptățile mai mari care există de fapt (cum ar fi rasismul sistemic sau practicile de disciplinare cu ”mâna grea”). Ca să fie clar, sunt momente în care noi, ca profesori, am putea face ceva dăunător. În aceste momente, trebuie să ne cerem scuze. Când am predat la gimnaziu, am avut momente în care am țipat la o clasă. De fiecare dată când s-a întâmplat acest lucru, mi-am cerut scuze pe loc. I-am spus directorului meu despre asta. Nu m-am apărat cu o declarație de genul, “eelvii pur și simplu nu m-au ascultat.”
În schimb, i-am spus: “Nu ar fi trebuit să strig «Liniște!» pentru a le atrage atenția. Îmi pare foarte rău.”
Lucru uimitor este modul în care elevii mei de gimnaziu au fost atât de rapizi pentru a ierta.
Pentru a împrumuta metafora seminței, este adesea vorba despre context. Câtă lumină și câtă umbră primește? Ce temperatură este ideală? Ce ar trebui să meargă în sol? Câtă apă este necesară? Cu alte cuvinte, mă întreb dacă o întrebare mai bună ar putea fi: “Care sunt avantajele și dezavantajele acestei strategii?” Sau poate chiar, “Când este cel mai bun moment pentru a utiliza această abordare?”
Gândiți-vă la prelegere. Aceasta a devenit ca o melodie proastă. Și totuși, când vine vorba de învățarea ideilor noi, cu toții iubim minunatele discursuri. Cei mai mulți dintre noi ne-am bucurat de un fenomenal TED Talk. Când vine vorba de învățarea de noi abilități, cei mai mulți dintre noi caută instrucțiuni directe – fie că este vorba de un videoclip tutorial, un set de instrucțiuni scrise sau o modelare în persoană a unui proces. Am susținut că instruirea directă este de fapt necesară în mediul PBL***.
Dacă ne-am întreba, “când funcționează cel mai bine o prelegere?” Dacă ne-am întreba, “Cum putem împărți instruirea directă pentru a reduce sarcina cognitivă?”
Dintr-o dată, conversația devine mai nuanțată.
*** https://spencerauthor.com/direct-instruction-pbl/ – Rolul instruirii directe în PBL
Sau gândiți-vă la memorare. Văd partea negativă a concentrării pe simpla memorare a informațiilor, a faptelor. Și totuși… care este rostul memorării? Ar putea fi un acela al creării unui automatism. Există un beneficiu în păstrarea cunoștințelor pe care le putem accesa instantaneu. Ce se întâmplă dacă problema nu este că e bună sau rea atât de mult ca lipsa răspunsului la întrebarea, “Care sunt lucrurile pe care ar trebui să le memorăm?” Sau chiar, “Există o modalitate diferită pentru elevi de a memora informații care să nu ducă la “buchisire?”
În general, nu sunt un fan al temelor pentru acasă, dar eu nu văd toate temele ca fiind “dăunătoare.” Obișnuiam să le dau elevilor mei teme opționale ca activități distractive, de extensie și elevii de multe ori s-au întors cu munca făcută. Când făceau un proiect documentar, intervievau experți și adăugau videoclipurile la munca lor terminată. În proiectul nostru Social Voice, studenții au avut opțiunea de a face evaluări ale nevoilor comunității.
Când folosim un termen precum “problematic” sau “dăunător” pentru a descrie o strategie de predare, ne privăm de șansa de a ne angaja într-un dialog autentic. Creăm poziții binare false, care elimină nuanțarea care există adesea în predare. Adevărul este că învățătura este un mister și nu putem ști niciodată sigur ce va funcționa. Există atât de multe variabile și ceva care funcționează bine într-un context s-ar putea să eșueze în altul.
Acesta este motivul pentru care ajută să tratezi fiecare lecție ca pe un experiment.
Adoptând mentalitatea de “Beta”
Eu cred într-o filozofie de beta. Nu, nu mă refer la vechile casete video pe care le aveam în anii ’80. Mă gândesc mai mult la șirul de versiuni beta utilizat în construirea de platforme software. Este ideea de a vă lansați munca într-o versiune beta, știind că nu este perfectă și poate că nu este chiar foarte bună deloc. Cu toate acestea, veți trimite această versiune unui public, astfel încât să o poată vedea, experimenta și să se joace cu ea pentru a vă anunța ce ar trebui să faceți pentru a o îmbunătăți. Acest feedback duce la etapa de auto-reflecție, de unde în cele din urmă vă schimbați designul și apoi lansați o nouă versiune. Pe măsură ce treci prin mai multe iterații, ajungi în cele din urmă într-un loc în care munca ta este destul de bună. În cele din urmă, este un proces minunat. Dar nu te oprești niciodată să creezi acele iterații. Întotdeauna experimentezi.
Ciclul BETA – lansarea versiunii Beta – interacțiunea cu audiența – obținerea de feedback – reproiectare.
Aceeași filozofie funcționează și în predare. Când îți asumi o “mentalitate beta”, ești dispus să îți asumi riscuri creative. Știi că o lecție ar putea funcționa. Sau ar putea eșua. Dar este întotdeauna un experiment. Prin foarte multe iterații mici, lecțiile tale devin din ce în ce mai inovatoare și mai bune.
Mentalitatea beta spune “Nu am de gând să aștept până când știu că totul este perfect. Am de gând să încerc acest lucru, chiar dacă am emoții legate de modul în care acest proiect/ această lecție va funcționa. Pentru că, până la urmă, această experimentare este modul în care îmi dau seama ce funcționează.”
Dar înseamnă, de asemenea, că vă ascultați elevii. Sunteți deschiși la feedback-ul lor. Puteți să trageți cursanții deoparte pe rând pentru a discuta sau puteți crea sondaje pentru elevi pentru a vedea ce elemente au avut succes.
Acest feedback este ceea ce îți alimentează auto-reflecția pentru ca tu să re-concepi lecțiile și “să eliberezi variante beta” din nou.
Iată câteva dintre beneficiile pe care le-am văzut atunci când observ profesori care preiau mentalitatea beta și experimentează continuu:
- Atunci când profesorii sunt un model pentru asumarea de riscuri creative, creează în clasă un climat și o cultură în care elevii nu se tem să-și asume riscuri pozitive.
- Când solicită feedback elevilor, ei sunt mai modești și mai abordabili. Elevii sunt mai împuterniciți, arătând în același timp profesorului mai mult respect.
- Predarea rămâne proaspătă. profesorii nu se mai încadrează în zona mentală în care pretind că și-au dat seama de toate.
- Profesorii sunt mai puțin susceptibili de a experimenta sindromul impostorului, deoarece sunt deschiși la ideea că fiecare lecție ar putea eșua. De fapt, ei sunt sinceri cu privire la ceea ce nu funcționează în timp ce privesc mereu înainte pentru a îmbunătăți.
- Ei evită și perfecționismul zdrobitor care poate duce la epuizarea profesorilor. Am văzut atâția profesori mari părăsind profesia pentru că erau convinși că nu sunt suficient de buni. În atitudinea perfecționistului ar lucra prea multe ore și s-ar împinge ei înșiși dincolo de epuizare doar pentru ca acest lucru să le crească aversiunea față de orice risc în predare și niciodată, de fapt, nu-și vor atinge potențialul maxim.
- Prin urmare, lecțiile sunt, în cele din urmă, mai creative și mai inovatoare. Există un element al inovației care apare foarte lent, normal, aproape insesizabil, atunci când trecem continuu prin iterații. Când profesorii “lansează în versiune beta”, ei fac în mod constant ajustări mici și testează ceea ce este de lucru.
Dacă vedeți o strategie interesantă sau aveți o idee nouă de proiect și nu sunteți sigur cum se va dovedi în practică, adoptați-o! Testați-o. Experimentați. Lansați proiectul în versiune Beta. S-ar putea să nu se dovedească perfect, dar asta e bine. Copiii nu au nevoie de ceva perfect. Ei au nevoie de ceva real. Ei au nevoie de tine. Și, în timp, vei deveni și mai bun și mai creativ. Mai important, la fel ca Javi, elevii tăi vor vedea un adult care nu se teme să demonstreze asumarea de riscuri creative.
Îmbrățișează lipsa de certitudine
Pregătindu-mi dizertația despre învățarea bazată pe proiecte și dezvoltarea profesională, am citit despre toate studiile care arată că profesorii care sunt noi în PBL experimentează adesea o perioadă de dezechilibru. Ei nu pot spune dacă strategiile funcționează în clasa lor. Nu sunt siguri dacă le aplică corect. Această nesiguranță se poate simți copleșitoare și chiar înfricoșătoare. Și, în timp ce citeam studiile calitative și datele anchetelor cantitative, am continuat să dau din cap și să spun: “Da! Asta a fost și experiența mea.”
De fiecare dată când încercăm ceva nou ne asumăm un risc creativ. Admitem că lecțiile noastre s-ar putea să nu fie de tipul ”lumină” sau ”apă”. Vor fi greșeli, dar greșelile sunt ca gunoiul de grajd care ne ajută să creștem.
Este un mister. Cu câțiva ani în urmă, am creat această diagramă pentru cartea Empower pe care am scris-o împreună cu AJ Juliani. Dacă știm din timp că o strategie va funcționa, ajungem la un status quo. Dacă intrăm în necunoscut, ajungem la inovație.
– Sunt sigur că asta va funcționa? – DA – cea mai bună practică = status quo
– Sunt sigur că asta va funcționa? – NU – inovație = practicile viitorului
Cu alte cuvinte, când “predăm în Beta”, recunoaștem că fiecare lecție este un experiment. Îmbrățișăm această noțiune a necunoscutului. Recunoaștem că, chiar dacă experimentul nostru nu a funcționat, nu este de fapt un “experiment eșuat”. Este de fapt doar o ipoteză nulă. Singurul experiment eșuat este cel pe care nu l-am încercat. Dacă nu aveți “experimente eșuate”, sunt șanse să nu experimentați.
Revenind la această diagramă, rețineți că “status quo-ul” nu este rău.
Avem nevoie de status quo pentru a ne ajuta să adoptăm cele mai bune practici. Și avem nevoie de incertitudine pentru a ne ajuta să adoptăm următoarele practici. Dacă nu îmbrățișezi niciodată status quo-ul, riști să urmărești cele mai noi și mai banale idei fără să găsești vreodată un teren solid. Nu reușești să iei lucrurile care au funcționat și să construiești pe ele, astfel încât să poți muta lucrurile la nivelul următor.
Avem nevoie de status quo. Acestea sunt cele mai bune practici ale noastre, încercate și adevărate. De aceea este bine să faci același proiect epic mai mulți ani la rând (#1). Acesta este motivul pentru care este bine să utilizați aceleași 3-5 protocoale de brainstorming din nou si din nou în cadrul PBL (#2). Protocoalele consecvente pot ajuta la reducerea sarcinii cognitive în PBL.
#1 https://spencerauthor.com/its-okay-to-do-that-same-epic-project-next-year/
#2 https://spencerauthor.com/pbl-cognitive-load/ – Concepe PBL pentru a scădea încărcarea cognitivă
Am scris despre această suprapunere a “celor mai bune practici” și a “practicilor următoare” în cartea mea Vintage Innovation.
Videoclipul de mai jos explorează cum arată acest lucru:
– https://m.youtube.com/watch?v=P2DZ9-hKxtg&feature=emb_imp_woyt – Ce este vintage innovation?
Vintage Inovation este atât un concept cât și o mentalitate. Este suprapunerea dintre “încercat și adevărat” și “niciodată nu a fost încercat.” Este un amestec de tehnologie de ultimă oră și instrumente de școală veche. Este suprapunerea abilităților atemporale în contexte noi. Vintage Inovation este ceea ce se întâmplă atunci când inginerii folosesc origami pentru a proiecta noi nave spațiale, iar inginerii de robotică studiază natura pentru modele inovatoare. Vintage Inovation este ceea ce se întâmplă atunci când îmbrățișăm cele mai bune practici și următoarele practici.
Această mentalitate de inovație ancorată în cele mai bune practici ne reamintește că trăim într-un context mereu în schimbare, iar tehnologia devine adesea învechită.
Cu toate acestea, profesorii vor fi întotdeauna inima inovației.
Inovația va fi întotdeauna despre creștere și creșterea este adesea dezordonată și misterioasă. În predare este vorba despre apă și lumină și, da, chiar despre prostii.
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 