Avem un nou ministru al educației. Și, ca și mulți alții mă întreb ce va urma, ce schimbări, sper benefice, se vor produce.

Pentru că problemele cu care se confruntă sistemul de educație sunt multe și grele și rezultatele de până acum sunt departe de a fi bune.

Una dintre probleme este lipsa cadrelor didactice cu o bună calificare și cu drag de meserie, mai ales în zonele dezavantajate, ca și tendința multor oameni de valoare de a ieși din sistem.

Dacă situația nu se va remedia rapid, vom avea curând un deficit și mai mare de cadre didactice calificate.

Dacă ai întreba profesorii: Ce v-a determinat să alegeți profesia asta? Mulți îți vor răspunde: Dragostea față de copii, dorința de a-i ajuta să se dezvolte, să devină oameni buni. Și ăsta este adevărul în majoritatea cazurilor, pentru că este evident că nu-i pot atrage salariile atât de mici sau atmosfera viciată din școlile românești.

Și, dacă vrem să păstrăm cât mai mulți profesori buni în școli și să atragem tineri pasionați de această meserie și buni profesioniști, este nevoie de schimbări.

Din dorința de a evidenția nevoia de schimbare, vă propunem astăzi un articol scris de Emily Kaplan. Ea este una din persoanele care, după ce a absolvit două facultăți de prestigiu în domeniul educației, Harvard College și Boston College’s Lynch School of Education, după ce a predat peste 10 ani, a părăsit școala unde preda limba engleză la clasele elementare pentru a deveni jurnalist specializat și Urban Teaching Fellow. Din dorința de a putea pleda pentru schimbările de sistem necesare și în SUA.

Ceea ce-i conduce pe mulți profesori este dragostea pentru elevii lor, dar asta este de asemenea și ceea ce face ca profesia să fie într-adevăr foarte grea.

La începutul carierei mele didactice, mi-am făcut elevii de clasa a doua să plângă. Evident că nu am intenționat acest lucru. Predam o lecție despre compunerea cu detalii. Elevii mei – copii de 7 și 8 ani care trăiau într-un oraș mare, mulți dintre ei în situații de sărăcie – stăteau în jurul meu într-un cerc, cu caietele și creioanele în față. Eram la începutul orei și modelam procesul de a veni cu o idee de compunere.

“Ca scriitori, uneori ne ajută să ne gândim la un moment în care am avut un sentiment puternic, cum ar fi să fim fericiți, sau furioși sau triști.”

Mi-am strâmbat gura, dând din cap: căutam un exemplu.

“Ca… să vedem. Ei bine, îmi amintesc cum m-am simțit când am auzit că bunica mea a murit. M-am simțit foarte tristă.”

Am desfăcut un marker și am mâzgălit note pe tabla din față: Bunica a murit. Tristețe. “Poate voi scrie despre acel moment. Și voi include o mulțime de detalii, cum ar fi că mi-au dat lacrimile și că nu mă puteam opri din a-mi mângâia pisica.”

Am scris pe tabla mea albă. Detalii: lacrimi, pisică mângâiată.

Elevii mei se uitau la mine cu o atenție deplină – lucru care nu se întâmpla des. Am continuat mai departe. “Sau, poate-“

Deodată, o voce mică s-a răsunat: “Unchiul meu a murit“.

Mi-am ridicat ochii. Era un băiat care de multe ori avea probleme de concentrare. “A fost împușcat și a murit.”

Tăcere.

Apoi am văzut că îi curgea o lacrimă pe obraz. După un moment, am spus, “Îmi pare atât de rău să aud asta.”

Am respirat. “Poate-“

O altă voce – a unei fetițe – a răbufnit: “Bunicul meu a murit”, a spus ea. “Din cauza cancerului.”

Am dat din cap.

Și, apoi, dintr-o dată, toți studenții mei vorbeau deodată.

“Mătușa mea a murit.”

“Și mătușa mea a murit!”.

“Copilul vărului meu a murit înainte de a se naște!” Și apoi un suspin.

Și atunci toți elevii mei plângeau deodată.

Suspinau, hohoteau, își ștergeau nasurile cu mâneca. Sala mea de clasă era plină de plânsetele dureroase și contagioase ale copiilor ale căror porți emoționale se deschiseseră.

Și eu habar nu aveam ce să fac.

În mod clar, corabia lecției mele o luase în altă direcție: Nu mai puteam să vorbim despre scris. În schimb, a trebuit să-mi dau seama cum să alin și să calmez un grup isteric de copii – în timp ce păream că am totul sub control. Și a trebuit să-mi dau seama de asta în următoarele 10 minute, deoarece urma să sune clopoțelul pentru pauză.

Deodată, un băiețel deosebit de sensibil, cu obrajii pătați de lacrimi, s-a ridicat și a fugit la colț, apoi a alunecat până la podea și și-a pus capul între genunchi.

Și în timp ce-l priveam, neputincioasă, m-am gândit: “Dacă aș putea face asta.”

Partea emoțională a predării

În tot acest timp, la ani de la părăsirea profesiei de cadru didactic, amintirea acelei zile încă mă roade. I-am pregătit pe elevi pentru emoțiile pentru care nu erau pregătiți? Ce mesaje au transmis cuvintele mele – și acțiunile și reacțiile mele –? Ce ar fi trebuit să fac diferit? Îmi amintesc puține lucruri despre instruirea mea academică din acel an – lecțiile de scădere, testele de ortografie – dar amintirile din acea zi și atâtea alte experiențe profund emoționale din acel an au persistat.

Pentru că asta, mai mult decât să-i înveți pe copii cum să citească și să scrie, este ceea ce înseamnă să înveți: să ajungi clar la inima unei alte ființe umane și să folosești tot ce ai pentru a face diferența. Este vorba să-i calmezi pe copiii atunci când au avut o pierdere grea, să sărbătorești când își pierd primul dinte, să le atenuezi luptele și traumele, canalizându-le bucuria și investind moneda propriilor emoții într-un efort de a-i ajuta să crească.

Este ceea ce profesorul de sociologie Arlie Russell Hochschild a numit pentru prima dată “muncă emoțională”, în cartea sa din 1983 The Managed Heart – gestionarea propriilor sentimente pentru a-i putea gestiona pe ceilalți”.

Este o muncă care este adesea invizibilă și aproape întotdeauna sub-compensată – și este, de asemenea o muncă, foarte, foarte grea.

Pentru Allison Jacobs Friedmann, care a predat la o școală elementară și gimnazială din Boston timp de 20 de ani, predarea este ca mersul pe linie cu o echilibristică emoțională – și descrierea ei de o zi la locul de muncă sună ca și cum ar fi citat din cartea lui Hochschild.

– “În fiecare zi, 20 până la 25 de copii ajung la ușa ta și fiecare aduce o serie de emoții”, mi-a explicat Friedmann recent prin e-mail.

Pentru a ajunge la fiecare dintre acești cursanți, învățătorii trebuie nu numai să răspundă la – și adesea să îndrume și să corecteze cu blândețe – comportamentul cursanților, spune ea, ci și să facă acest lucru “pe un ton calm și consecvent. Trebuie să fii neemoțional pentru a face loc emoțiilor lor.”

În fișa postului unui profesor este specificată sarcina de a oferi instruire academică, dar cele mai complexe, dificil de stăpânit aspecte ale predării implică îndrumarea elevilor pentru ca aceștia “să devină mici manageri emoționali”, mi-a spus Hochschild. “Îi înveți ABC-ul, dar și cum să nu-și scape emoțiile de sub control, cum să ierte, cum să negocieze, cum să ia lucrurile pas cu pas.”

Iar profesorii trebuie să facă toate acestea – pentru fiecare dintre cursanții lor, adesea pentru toți dintr-o dată – gestionându-și în același timp propriile sentimente.

“Dacă ai avut o zi teribilă acasă”, spune Allie Hochschild, “ai pus-o deoparte pentru copilul din fața ta, care vine cu propria poveste”.

Comentariile ei fac aluzie la unul dintre cele mai dificile paradoxuri din educație: Este o profesie care provoacă reacții emoționale puternice din partea practicienilor săi, în timp ce solicită, de asemenea, ca, de dragul bunăstării elevilor – ca să nu mai vorbim de perspectiva categoric neaplicabilă a unei săli de clasă scăpate de sub control – să demonstreze iluzia calmului și controlului de neclintit.

Unde se află puterea

În timp ce planificam acest articol, mă gândeam că voi cere sfaturi de specialitate cu privire la modalitățile prin care profesorii pot evita această soartă, să zicem, stabilind limite adecvate sau examinându-și propriile emoții pentru a le gestiona mai eficient.

Dar când i-am cerut lui Hochschild câteva sfaturi, răspunsul ei m-a luat prin surprindere. “Nu aș spune că acesta este modul corect de a privi lucrurile”, a răspuns ea. Și a explicat că profesorii – care, în afară de elevi și părinți, tind să fie cei mai îndepărtați de centrul puterii școlare – sunt în acest moment “amortizoarele” unui sistem copleșit.

“Oamenii pot da vina pe profesor pentru că s-au pus prea multe așteptări în sistemul școlar”, a spus ea.

Cu alte cuvinte, atunci când elevii nu reușesc să obțină ceea ce au nevoie – de la familiile lor, de la școli, de la societate în ansamblu – profesorii sunt așteptați, pe nedrept, să repare slăbiciunea. Iar atunci când, inevitabil, nu reușesc să facă acest lucru, simt vinovăție personală și profesională, pe care trebuie să o suprime pentru binele mai larg: Munca emoțională naște și mai multă muncă emoțională.

Și, potrivit lui Hochschild, cu cât ești mai departe de centrul puterii, cu atât ai mai puține suporturi în sistem și cu atât mai multă muncă emoțională ajungi să faci. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, profesorii din districtele cu sărăcie ridicată – unde mulți simt că sunt asupriți de obstacole sistemice copleșitoare – raportează adesea grade mai mari de epuizare decât omologii lor din districtele mai privilegiate. Acest cadru explică, de asemenea, de ce profesorii, îngrijitori direcți care sunt în general subevaluați de societate, sunt așteptați să poarte personal luptele elevilor lor – în timp ce medicii, îngrijitori direcți cu un grad relativ ridicat de statut social, nu se așteaptă să vindece în mod magic pacienții îmbolnăviți de mediul și stilul lor de viață.

Probleme sistemice, soluții sistemice

Deoarece problema muncii emoționale este una sistemică, conchide Hochschild, răspunsurile la această problemă trebuie să fie și ele sistemice. Deși profesorii ar trebui să se aștepte întotdeauna să-și aducă umanitatea și vulnerabilitatea la locul lor de muncă, ei nu pot – și nu ar trebui să se aștepte de la ei – să atenueze presiunile, care îi fac să simtă o asumare atât de disproporționată asupra vieții emoționale a elevilor lor. În schimb, trebuie să abordăm faptul că sistemul se așteaptă ca profesorii să facă acest lucru în primul rând.

Asta începe, spune Hochschild, cu crearea “unei atmosfere în care profesorii au o voce și se simt respectați”.

Ceea ce face ca munca emoțională să fie mai degrabă îmbucurătoare decât împovărătoare este un sistem funcțional de îngrijire pentru profesori.” Numai atunci când acest lucru este în vigoare, spune ea – atunci când profesorii nu mai sunt “într-un ghem defensiv, ci simt ca fac parte dintr-o echipă mai mare” – vor fi disponibile structurile adecvate de sprijin emoțional și psihologic.

Acest lucru începe să se întâmple, spune ea, în districtele care au perspectivă, unde, spune ea, expertiza profesorilor este respectată; ca urmare, profesorii sunt capabili să-și evalueze propriile puncte forte și puncte slabe, să-și gestioneze bunăstarea într-un mod mai proactiv și să își urmărească creșterea profesională. Cu alte cuvinte, atunci când profesorii pot suporta o gamă normală, adecvată de stres emoțional – dar nu se așteaptă de la ei să-și asume responsabilitatea pentru toate relele societății – “înseamnă că sistemul este sănătos”.

Dar, potrivit majorității profesorilor din SUA) cu care am vorbit, un astfel de sistem sănătos nu se găsește în prezent nicăieri. “Deoarece societatea nu satisface toate nevoile de bază ale elevilor mei, ei vin la școală cu sarcini emoționale grele”, a spus Friedmann, reflectând asupra sferei tot mai mari a responsabilităților sale și a lipsei unui răspuns proporțional din partea școlii.

– “Și atunci devine treaba mea să-i ajut să gestioneze toate acele sentimente foarte mari.”

Jianan Shi, care a predat la licee din Boston și Chicago înainte de a trece la munca non-profit, este de acord. “Luptăm în contextul drepturilor fundamentale ale omului care nu sunt puse în aplicare.”

Mă gândesc adesea la elevii mei de clasa a doua din acel an, acei copii care-i plângeau pe oamenii apropiați pe care i-au pierdut. Aș fi putut face mult mai mult pentru ei, știu, în acel moment, în acel an.

Uneori simt că am eșuat în fața lor. Alteori simt că am făcut tot ce am putut. De multe ori, simt ambele lucruri deodată.

Dar ceea ce știu cu certitudine este că nu am fost la înălțimea sarcinii de a absorbi, reflecta și redirecționa sentimentele rănite ale acelor copii de 7-8 ani. Am fost învățătoarea lor și i-am iubit profund, dar nu am putut compensa toată nedreptatea din viața lor.

Pentru a-i ajuta – și știu că acei copii sunt mari acum, mult mai mari și mai puternici decât eul lor de clasa a doua – trebuie să fim dispuși să căutăm și soluții mai mari, dincolo de limitele înguste ale sălilor de clasă, până la contururile mai largi ale societății în sine. Și pe măsură ce ne verificăm progresul, nu ar trebui să facem niciodată compromisuri cu privire la sănătatea profesorilor noștri, care sunt – din toate punctele de vedere – inima și sufletul vital al sistemului.

Sursa: https://www.edutopia.org/article/teaching-your-heart-out-emotional-labor-and-need-systemic-change