Articolul trecut a subliniat un fapt important – un colectiv de cercetători s-a gândit să-i întrebe chiar pe copii ce a însemnat pentru ei perioada pandemiei – lucru care nu s-a întâmplat la noi. Singurele discuții de la noi au fost între maturi care, să fim cinstiți, nu sunt ei în pielea copiilor și nu pot înțelege în totalitate prin ce trec aceștia. Spunem acest lucru și în lumina unui Raport de cercetare al UNICEF apărut recent – “Places and spaces – Envirnoments and children well-being”, Innocenti Report Card 17*.

Am participat la seminarul de lansare al acestui raport și concluziile participanților (din mai multe țări ale lumii au fost următoarele:

– Trebuie sa punem copiii în centrul tuturor politicilor publice

– Pentru a proteja viitorul planetei, al țării, al economiei ar trebui să ne concentrăm acum pe copii/ tineri

– Trebuie să facem toate eforturile pentru a îmbunătăți mediul în care se dezvoltă copiii, mai ales cei care sunt mai vulnerabili

– Trebuie să-i implicăm pe copii și tineri în discutarea problemelor care-i privesc, pe ei, societatea, planeta – pentru că ei sunt actorii principali ai viitorului

– Trebuie să ne asumăm răspunderea cu toții, la nivel global, pentru acum și pentru viitor.

Și da, mulți participanți au afirmat că ar trebui să mulțumim pandemiei pentru că a tras un semnal de alarmă, arătându-ne că nu facem destul pentru a ne proteja viitorul!

Dar, ca să nu vă stresăm prea mult, astăzi vă oferim o temă mai lejeră… oare??

Huffington Post a reluat acum câteva zile un articol scris de Anjali Enjeti și publicat inițial în The Mid – o publicație care discută despre viața agitată a categoriilor sociale de mijloc.

Articolele din această publicație vorbesc parenting, relații, muncă și alimentează preferințele acestei categorii pentru cultura pop a anilor ’80 și ’90 Cititorii publicației The Mid sunt oamenii care au trecut de la punctul de a-și face griji dacă copiii lor dorm toată noaptea, fiind mai preocupați acum de fapte cum ar fi dacă copiii lor de 8 ani sunt agresați la școală sau despre momentul în care să înceapă “discuția” aceea dificilă despre sex cu copiii lor de 10 ani. Sunt oamenii din prima linie a parenting-ului modern.

Dar haideți să vedem despre ce este vorba!

Problemele de parenting ale Generației X

Îți mai amintești de propria copilărie, nu-i așa?

Purtam cheile casei în jurul gâtului ca pe niște medalioane de câine, mergeam singuri de la școală până acasă și stăteam singuri acasă în timp ce părinții noștri erau încă la serviciu. Am traversat intersecțiile aglomerate în timpul orelor de vârf pentru a cumpăra țigări sau gumă de mestecat dând la schimb sticle goale de apă minerală.

Locurile noastre de joacă au fost de multe ori șantiere de construcții, grămezi de moloz, pârăie pline de șerpi și broaște țestoase pe care le-am colectat ca animale de companie. Ne-am cățărat în copaci, ne-am umplut de noroi salopetele, am escaladat gardurile dintre curțile vecinilor. Ne-am petrecut multe zi de sărbătoare (ex. Ziua Muncii) desculți, cu tălpile picioarelor negre ca și cărbunele, cu unghiile de la picioare pline de murdărie. Skateboard-urile, rolele și bicicletele au definit limitele până unde puteam ajunge în peregrinările noastre, iar părinții noștri din generația Baby Boomer ar fi râs de noi dacă le-am fi cerut să ne scoată la o plimbare undeva. Erau prea ocupați să citească ziarul, să se uite la seriale sau să bea bere cu vecinii.

Ni se spunea să ne întoarcem când se întunecă, cu nici o secundă mai devreme.

Am avut cu toții copii mai târziu. Probabil prea târziu. Acum suntem cu toții nervoși, morocănoși, dormim insuficient. Cei care au trecut de 40 și ceva de ani am schimbat scutecele biodegradabile fără clor cu pampers, iar serialele cu Dora Explorer s-au transformat în producții pline de adolescenți mânați de hormoni, chiar în fața ochilor noștri. Susținem că nu regretăm că am așteptat pentru că “trebuia să ne croim întâi o carieră” și “am vrut să economisim suficienți bani”, chiar dacă știm al naibii de bine că nu avem nici cariere atât de viabile, nici ceva asemănător cu un ou de aur în cuib.

Ne cărăm copiii la cursuri de șah, de robotică, la antrenamente de baseball, la ore de balet, de violoncel, la lecții de înot și petreceri aniversare. Deși asta face ca viața noastră să semene cu cea a unui director de circ amețit, insistăm că aceste de activități îi vor dezvolta mai bine social, intelectual, competitiv și creativ.

Ei sunt rareori în afara razei noastre vizuale. Sunt extensiile noastre, mugurii agățați de tulpinile noastre, credem că siguranța, calitatea, durabilitatea și caracterul înfloririi lor depind în întregime de îngrijirea noastră atentă, măsurată, intenționată. Îi îndesăm în curele ca bebeluși, în rucsacuri și cărucioare atunci când sunt copii mici, îi legăm cu lesa când sunt preșcolari și folosim GPS și alte aplicații pentru a monitoriza locul în care se află ca adolescenți.

Copiii noștri dorm în paturile noastre până la gimnaziu. Deși noi am început activități de babysitting la vârsta de 9 ani (și am fost responsabili doar pentru menținerea în viață a celor din sarcina noastră), ca părinți, angajăm ca bone doar entuziaști ai cursurilor de parenting educați în facultate, certificați CPR, cu bune referințe, verificați în cele mai mici amănunte, care nu doar ne îngrijesc copiii – ei știu să creeze un origami elaborat, îl re-interpetează pe Shakespeare și ne îndrumă copiii în filosofie și limba mandarină.

Am fost aleși ultimii în echipa de ”rațele și vânătorii” și nu aveam voie să ne plângem despre asta. Ni s-a spus să ne întărim, să creștem, să trecem de asta. Nu existau favoritisme. Premiile erau acordate unui copil care a câștigat efectiv cursa în fața celorlalți 256 de participanți, celui care a primit cel mai mare punctaj absolut la un examen, sau care a vândut cele mai multe prăjiturele la activitățile Girl Scout din întregul stat. Restul dintre noi am pierdut. Am fost învinși. Și ne-am împăcat cu asta.

Astăzi, medaliile, trofeele, panglicile și certificatele din panglică de aur pentru “Best Bench Warmer” sau “Best Snack Provider” acoperă pereții dormitorului copiilor noștri, se aliniază pe fiecare raft de cărți – ei își transformă camerele în altare ridicate pentru simplul fapt că fac un efort sau apar la vreo activitate.

Mesele noastre proveneau din cutii de conserve, cutii de carton și congelatoare. Am înfulecat lucruri ca Chef Boyardee, pizza cu pâine franțuzească a lui Stouffer și cinele de mâncat în fața televizorului ale lui Swanson, urmărind alături de părinți știrile de seară, filmate pe un platou care avea patru canale funcționale — trei dacă ploua. Am ingerat fiecare colorant alimentar, aditiv și conservant imaginabil și am extras doza zilnică de vitamina C din Kool-Aid sau Tang. Nu am îndrăznit să le spunem părinților că nu ne place mâncarea, că nu vrem ceva sau nu avem chef de acel tip de mâncare. Trebuia să ne curățăm farfuriile, să lustruim fiecare firimitură și, dacă nu o făceam, riscam să auzim multe discursuri despre copiii înfometați din țările lumii a treia. Mesele noastre neterminate ni se serveau ca mic dejun în dimineața următoare, reci ca blocurile de gheață, transformate într-un fel de cauciuc.

Astăzi ca părinți, ne muncim ca sclavii ore în șir în bucătărie, perfecționând mesele fără gluten, din preparate locale, organice, din ferme eco, fără hormoni, etice, și atâta timp cât copiii noștri gustă totul — chiar dacă asta înseamnă să le atingă doar cu vârful limbii — ei sunt liberi să arunce restul în coșul de compost.

În tinerețea noastră, am făcut treburi prin casă. Am spălat podelele din lemn sau linoleum, am împăturit rufe, am lustruit tacâmurile de argint, am spălat toalete, am călcat draperii, sau am spălat rufele la mașină. Și ne-am terminat treburile pentru că părinții noștri “ne-au spus așa”, pentru că părinții noștri aveau coloană vertebrală, pentru că erau ca un fel de dictatori de care ne temeam la fel de mult ca de Gorbaciov sau Fidel Castro sau de focoasele nucleare. Nu existau “diagrame de activități” împodobite cu autocolante sclipitoare sau fețe zâmbitoare și aproape niciodată nu am fost plătiți pentru munca în casă. Pentru a câștiga bani, am livrat ziare, am cosit peluze, am dus coșuri cu alimente persoanelor în vârstă, am răspuns la telefoane și am curățat mese în restaurante.

Proprii noștri copii primesc alocații doar pentru simpla lor existență. Sunt prea “ocupați” pentru a face niște munci reale în casă. Ei au o gamă amețitoare de “alegeri.” Copilăriile lor seamănă cu bufetul orice-poți-să-mănânci de la Corralul de Aur. Ei pot chiar să-și aleagă propria disciplină – time-out (pauză), restricții, aww, iad, ce contează? Nu e ca și când ar cunoaște sensul cuvântului “nu”.

Noi a trebuit să învățăm caligrafie. M-ai auzit? Pentru numele lui Dumnezeu, noi am avut lecții de caligrafie! Am cartografiat propoziții. Notele noastre nu au fost niciodată modificate atunci când întreaga clasă a picat la un test. În cea mai mare parte, părinții noștri au stat departe de școlile noastre, au avut încredere în profesorii noștri și i-au lăsat să se ocupe de educația noastră.

Niciunul dintre noi nu a fost considerat gifted (înzestrat, talentat).

Acum toți copiii noștri sunt.

Peste ani, când copiii noștri vor fi mai mari, se vor plânge că i-am iubit prea tare, prea mult, că nu i-am învățat cum să-și câștige existența, cum să-și gestioneze banii, că ar fi trebuit să-i lăsăm să facă mai multe greșeli, să se facă de râs un pic mai mult. Că aveau nevoie de mai multe reguli, de mai multă independență și mai puțină prietenie, de mai puțin timp în fața ecranelor, de mai puțină structură, mai puține link-uri de internet paranoice, pline de teamă.

Vom ajunge să înțelegem că copiii noștri sunt probabil la fel de ”varză” ca și noi și că, în ciuda cărților de parenting, a blogurilor, a grupurilor de Facebook, a hashtag-urilor Twitter, a panourilor Pinterest care ne pompează cu atâta retorică și cu vinovăție infinită, instinctele și sensibilitățile noastre s-au evaporat – că actul singular de a crește un copil nu s-a schimbat atât de mult de-a lungul anilor. Este încă atât de al naibii de greu. Și, la fel ca generațiile de părinți care au venit înaintea noastră, cu toții învățăm cum să-i creștem și o facem pe parcurs.

Sursa: https://www.huffpost.com/entry/generation-x-parenting-problem_b_7258314

P.S. Probabil că acest articol va stârni multe discuții. Și, dacă te gândești bine nu ne contrazicem.

Dar vrem să eliminăm din capul locului unul dintre subiecte – noi nu susținem un stil de nutriție bazat pe conserve și semipreparate produse industrial, dar nici nu susținem încurajarea mofturilor la masă, mai ales atunci când părinții își dau silința să ofere copiilor hrană sănătoasă.