Astăzi ne întoarcem din nou la cartea Mindset (Mentalitatea) de Carol Dweck și la capitolul despre cum vorbim copiilor. Pentru că, dincolo de laude sunt și alte mesaje verbale (sau non-verbale) pe care părinții și profesorii le transmit copiilor.

Mulți părinți își pun întrebarea:

– Cum să procedez să-l fac pe copil să se simtă în siguranță înaintea unui test sau a unei interpretări/ ieșiri în public (fie că este vorba de muzică, teatru, balet, expoziție sau discurs).

Ei bine, Carol Dweck ne spune că se aplică aceleași principii ca și în cazul laudelor.

Atunci când îl reasiguri pe copil că este inteligent sau talentat asta are consecințe negative. O să-i fie și mai frică de orice scădere sau să arate vreo greșeală, așa cum veți vedea mai departe din povestea unor copii:

Kristina era cu adevărat o elevă de liceu strălucită care, spre rușinea ei, avea rezultate groaznice la teste. Ea studia mereu, știa întotdeauna materia, dar de fiecare dată când venea un test, era așa de speriată de el încât în mintea ei se făcea un gol. Notele ei au avut de suferit. Ea își dezamăgea profesorii și părinții. Și totul urma să fie și mai rău pentru că avea în față testele de intrare în facultate, care erau foarte prețuite de facultatea la care dorea să ajungă.

În seara dinaintea fiecărui test, părinții ei, văzând cât era de tulburată, încercau să-i crească încrederea în ea.

– ”Uite, tu știi cât de inteligentă ești și noi știm de asemenea că ești fată deșteaptă. Ai testul ăsta la degetul cel mic. Așa că nu te mai îngrijora.”

Ei erau cât de încurajatori știau ei să fie, dar nu făceau decât să ridice ștacheta chiar mai sus. Ce ar fi putut spune în schimb?

– ”Trebuie să fie un lucru teribil să simți că toată lumea te evaluează și tu nu poți arăta cât știi. Noi vrem să știi că nu te evaluăm. Ne pasă de învățarea ta și știm că ți-ai învățat materia. Suntem mândri că te-ai ținut de treabă și ai continuat să înveți.”

Mesaje despre eșec

Laudele pentru succes ar trebui să fie ultima dintre problemele noastre, nu-i așa? Eșecul pare să fie o problemă mult mai delicată. Copii s-ar putea simți deja descurajați și vulnerabili. Haideți să ne concentrăm din nou, de data aceasta pe mesajele pe care părinții le pot transmite în caz de eșec.

Elizabeth, care are 9 ani, este pe drumul spre primul ei concurs de gimnastică. Înăltuță, flexibilă și energică, era tocmai potrivită pentru gimnastică și ei îi plăcea. Desigur, era un pic nervoasă când se gândea la competiție, dar era bună la gimnastică și se simțea încrezătoare că va evolua bine. Ba chiar se gândise care ar fi locul perfect din camera ei unde să-și expună fundița pe care o să o câștige.

În primul tur de aparate, exercițiile la sol, Elizabeth a fost prima concurentă. Deși a făcut o treabă bună, scorurile au început să se schimbe după primele câteva concurente, iar ea a pierdut. Elizabeth a făcut exerciții bune și la celelalte aparate, dar nu destul de bine ca să învingă. La sfârșitul concursului ea nu a primit nici o fundiță și a fost devastată.

Ce ai face tu, dacă ai fi în locul părinților lui Elizabeth?

1. Îi spui că tu crezi că a fost cea mai bună?

2. Îi spui că i s-a răpit premiul care ar fi fost al ei de drept?

3. O asiguri că gimnastica nu e atât de importantă?

4. Îi spui că are capacitatea de a învinge și o va face cu siguranță la următorul concurs?

5. Îi spui că nu a meritat să învingă?

În societatea noastră există un mesaj puternic despre cum să crești stima de sine a copiilor și partea principală a acestui mesaj este: Protejați-i de eșec!

Deși acest lucru ar putea ajuta cu problema imediată a dezamăgirii copilului, pe termen lung poate fi dăunător. De ce?

Haideți să examinăm cele cinci reacții posibile din punctul de vedere al mentalității – și să ascultăm ce spun cu adevărat mesajele:

1. Primul (tu crezi că a fost cea mai bună) este de fapt nesincer. Ea nu a fost cea mai bună – tu o știi, și ea de asemenea o știe. Iar asta nu-i oferă nici o rețetă despre cum să recupereze și să-și îmbunătățească performanța.

2. Al doilea (i s-a răpit premiul) plasează vina asupra altora, când de fapt problema a fost în principal nivelul performanței ei, și nu a juriului. Vrei ca ea să crească învinovățindu-i pe alții pentru deficiențele ei?

3. Al treilea (să o asiguri că gimnastica nu e cu adevărat importantă) o învață să devalorizeze ceva dacă nu-i reușește din prima. Este ăsta mesajul pe care vrei cu adevărat să i-l transmiți?

4. Al patrulea (ea are capacitatea) poate fi cel mai periculos din toate. Oare doar talentul/ capacitatea te poate duce în mod automat acolo unde vrei să ajungi? Dacă Elizabeth nu a câștigat acest concurs, de ce l-ar atunci putea câștiga pe următorul?

5. Ultima opțiune (să-i spui că nu a meritat să învingă) poate părea nemilos având în vedere circumstanțele. Și bineînțeles că tu nu-l vei spune chiar așa. Dar este cam ce i-a spus tatăl ei, care avea o mentalitate de creștere.

Iată ce i-a spus de fapt:

– Elizabeth, știu cum te simți. Este atât de dezamăgitor să ai atâte speranțe, să dai tot ce poți și să nu câștigi. Dar știi, încă nu ai meritat un premiu. Au fost multe fete acolo, care fac gimnastică de mai mult timp și au lucrat mult mai mult decât tine. Dacă asta este cu adevărat ceea ce-ți dorești, atunci e un lucru pentru care trebuie să muncești cu adevărat.”

De asemenea i-a spus și că, dacă vrea să facă gimnastică doar ca distracție, este bine și așa. Dar, dacă vrea să exceleze în concursuri, se cere mai mult.

Elizabeth a pus la inimă acest mesaj și a petrecut mai mult timp exersând și perfecționându-și mișcările, în special pe cele la care fusese slabă. La următorul concurs au participat opt fete din regiune. Elizabeth a câștigat cinci fundițe pentru concursurile pe aparate și a fost și campioana întregii competiții, ducând acasă un trofeu uriaș. Până acum, în camera ei abia mai poți vedea pereții – sunt toți acoperiți cu premii.

În esență tatăl ei nu numai că i-a spus adevărul, dar a și învățat-o cum să învețe din eșecuri și să facă tot ce este nevoie pentru a avea succes în viitor. El i-a arătat simpatie deplină pentru dezamăgirea ei, dar nu i-a dat o încurajare falsă care ar fi condus la și mai multe dezamăgiri.

M-am întâlnit cu mulți antrenori și ei m-au întrebat:

– Ce s-a întâmplat cu atleții care pot fi antrenați? Unde au dispărut?

Mulți dintre antrenori s-au plâns că, la feedback-ul de corectare pe care îl dau atleților de obicei, aceștia mârâie că le subminăm încrederea. Câteodată telefonează acasă și se plâng părinților. Ei par să vrea antrenori care să le spună doar cât de talentați sunt și să-i lase în pace.

Antrenorii spun că pe timpuri, după un mic meci între echipele din ligă sau un meci al copiilor, părinții obișnuiau să îl revadă și să îl analizeze pe drumul spre casă și le dădeau atleților sfaturi utile. Acum în drumul spre casă, părinții aruncă vina pe antrenori când e vorba despre o performanță slabă a copilului sau dacă echipa a pierdut. Ei nu vor să facă rău încrederii copilului aruncând vina pe copil.

Dar, ca și în exemplul de mai sus cu Elizabeth, copiii au nevoie de un feedback onest și constructiv. Dacă copiii sunt ”protejați” împotriva acestui gen de feedback, ei nu vor învăța bine. Ei vor trăi experiența unui sfat, unui antrenament sau feedback corect ca fiind ceva negativ și care subminează. Evitarea criticismului constructiv nu va ajuta încrederea copiilor, dar dăunează viitorului lor.

Criticismul constructiv: mai multe despre mesajele în caz de eșec

Auzim deseori termenul de criticism constructiv. Dar nu gândește toată lumea că face copiilor observațiile critice constructive? De ce le-ar mai da dacă nu ar considera că le sunt de ajutor? Cu toate acestea multe dintre mesaje nu sunt deloc de ajutor. Sunt pline de judecăți despre copil. Constructiv înseamnă să-l ajuți pe copil să corecteze ceva, să construiască un produs mai bun sau să facă o treabă mai bine.

Billy s-a grăbit să-și termine tema pentru acasă, sărind peste câteva întrebări și răspunzând la altele pe scurt, neglijent. Tatăl lui a sărit în sus când a văzut:

– Asta e tema ta pentru acasă? Nu poți să o faci și tu odată ca lumea? Ești ori prost ori iresponsabil. Care din ele?

Acest feedback a avut de a face cu punerea la îndoială, în același timp a inteligenței și caracterului copilului și cu implicația că defectele sunt permanente.

Cum ar fi putut tatăl să-și exprime frustrarea și dezamăgirea fără să asasineze atributele fiului său? Iată câteva modalități.

– ”Fiule, este ceva ce nu ai înțeles la această temă? Ai vrea să o trecem amândoi în revistă?”

– ” Fiule, sunt trist când văd că pierzi ocazia de a învăța. Te poți gândi la un mod prin care să faci asta, care să te ajute să înveți mai mult?”

– ”Fiule asta pare a fi o temă cu adevărat plictisitoare. Ai toată simpatia mea. Te poți gândi la o cale de a o face mai interesantă?” sau ”Haide să încercăm să găsim o cale de a micșora neplăcerea și totuși să faci o treabă bună. Ai vreo idee?”

– ”Fiule își amintești că ți-am spus că lucrurile plicticoase ne ajută să învățăm să ne concentrăm? Tema asta e o adevărată provocare. Pentru ea îți vor trebui toate abilitățile tale de concentrare. Hai să vedem dacă te poți concentra pe parcursul întregii teme!”

Câteodată copiii se vor judeca și își vor pune singuri etichete.

Tatăl Ginot, care lucra la un proiect împreună cu fiul lui de 14 ani, în momentul în băiatul care varsă pe jos niște cuie, îi răspunde lui Philip:

Philip: Off, sunt atât de neîndemânatic.

Tatăl: Asta nu e ceea ce spunem de obicei când vărsăm cuiele pe jos.

Philip: Ce spui de obicei?

Tatăl: Spui, am vărsat cuiele – o să le strâng!

Philip: Chiar așa?

Tatăl: Chiar așa.

Philip: Mulțumesc, tată.

Copiii învață mesajele

Copiii cu o mentalitate fixistă care au participat la studiul nostru ne spun că au primit constant de la părinți mesaje de judecată. Ei spun că simt ca și cum trăsăturile lor personale le sunt măsurate tot timpul.

I-am întrebat: ”Să presupunem că părinții tăi se oferă să te ajute cu temele pentru acasă. De ce ar face asta?”

Ei au spus: ”Motivul real pentru care fac asta este pentru că vor să vadă cât de deștept ai fost la tema de acasă la care lucrai.”

Am întrebat: ”Să presupunem că părinții tăi sunt bucuroși pentru nota bună pe care ai luat-o. De ce ar fi așa?”

Ei au spus: ”Ei au fost bucuroși pentru că au văzut că sunt un copil deștept.”

Am întrebat: ”Să presupunem că părinții tăi au discutat performanțele tale atunci când ai avut rezultate slabe la școală. De ce ar face asta?”

Ei au spus: ”E posibil să fi fost îngrijorați că eu nu sunt un copil prea isteț”, și ”Ei cred că notele proaste înseamnă că nu sunt inteligent”.

Așa că, de fiecare dată când se întâmplă ceva, acești copii aud un mesaj de judecată.

Poate că toți copiii gândesc că părinții lor îi judecă. Nu este asta ceea ce fac toți părinții – bombăne și te judecă?

Dar copiii cu mentalitate de creștere nu gândesc asta. Ei cred că părinții lor pur și simplu încearcă să le încurajeze învățarea și bunele obiceiuri de studiu.

Iată ceea ce spun ei despre motivațiile părinților:

Î. (întrebare): ”Să presupunem că părinții tăi se oferă să te ajute cu temele pentru acasă. De ce ar face asta?”

R. (răspuns): ”Voiau să se asigure că am învățat cât am putut de mult din tema pentru acasă.”

Î. (întrebare): ”Să presupunem că părinții tăi sunt bucuroși pentru nota bună pe care ai luat-o. De ce ar fi așa?”

R. (răspuns): ”Sunt bucuroși deoarece o notă bună înseamnă că mă țin de treabă cu adevărat.”

Î: ”Să presupunem că părinții tăi au discutat performanțele tale atunci când ai avut rezultate slabe la școală. De ce ar face asta?

R: ”Ei au vrut să mă învețe moduri de a studia mai bine în viitor.”

Toți copiii sunt câteodată indisciplinați. Cercetările arată că un copil normal face greșeli de comportament o dată la trei minute. Oare asta trebuie să devină un prilej de a-l judeca pentru caracterul lui sau o ocazie de a-l învăța ceva?

Întrebare: Imaginează-ți că părinții tăi sunt nefericiți pentru că tu nu ai împărțit ceva cu alți copii. De ce ar fi ei nefericiți?

Răspuns – copil cu mentalitate fixistă: Ei se gândesc că am arătat astfel ce fel de persoană sunt.

Răspuns – copil cu mentalitate de creștere: Ei vor să mă ajute să învăț abilități mai bune de a mă înțelege cu alți copii.

Copiii învață devreme în viață aceste lecții. Copii foarte mici cum sunt bebelușii culeg aceste mesaje de la părinții lor, învață că greșelile lor merită să fie judecate și pedepsite. Sau, învață că greșelile lor sunt o ocazie pentru sugestii și învățare.

Iată un copil de grădiniță pe care nu-l vom uita. Îl veți auzi în jocul de rol reproducând mesajele pe care le primește de la ambii părinți.

Iată care este situația: A scris la școală niște numere și a făcut o greșeală și acum ne spune cum ar reacționa părinții lui.

Mama: Hei. Pentru care motiv ești trist?

Băiatul: Am scris pentru profesor niște numere și l-am sărit pe 8, iar acum mă simt trist.

Mama: Ei bine, există un lucru pentru care ne putem înveseli.

Băiatul: Ce lucru?

Mama: Dacă îi spui mâine profesorului că ți-ai dat cu adevărat silința, el nu o să fie supărat pe tine. (întorcându-se către tată) Noi nu suntem supărați, nu-i așa?

Tatăl: O, ba suntem supărați! Fiule, mai bine te duci direct în camera ta.

Aș vrea să pot spune că el a ascultat mesajul mamei orientat spre creștere. Dar în cadrul studiului nostru, el a părut să țină cont de mesajul care-l judeca, declasându-se pe sine din cauza greșelii și neavând nici un plan la îndemână pentru a o corecta. Cu toate acestea, el a avut totuși la îndemână mesajul mamei lui de a face un efort, pe care sperăm că l-ar putea utiliza în viitor.

Părinții încep să interpreteze și să reacționeze la comportamentele copiilor încă din primul minut. O tânără mamă încearcă să-și alăpteze copilul. Copilul țipă și nu suge. Sau ia doar câteva înghițituri, renunță și începe să plângă. Este oare copilul încăpățânat? Are vreo deficiență? Până la urmă nu este reflexul de a suge unul înnăscut? Nu se presupune că bebelușii ar trebui să sugă în mod ”natural”? Ce e în neregulă cu copilul meu?

O proaspătă mamă aflată în această situație mi-a spus:

– La început am devenit foarte frustrată. Apoi mi-am amintit de munca ta. Și am continuat să-i spun copilului meu, ”Amândoi învățăm cum să facem asta. Știu că ți-e foame. Știu că ești frustrat, dar acum învățăm.” Acest mod de gândire m-a ajutat să rămân calmă și să-i ghidez eforturile până a mers. De asemenea m-a ajutat să-mi înțeleg mai bine copilul în așa fel încât să știu cum să o învăț și alte lucruri.

Nu judeca. Învață-l. E un proces de învățare.

Copiii retransmit aceste mesaje

Un alt mod de a ști că toți copiii învață aceste mesaje este acela că putem vedea cum le transmit mai departe. Chiar și copiii mici sunt gata să retransmită înțelepciunea pe care au învățat-o. L-am întrebat pe un copil de clasa a 2-a:

– Ce sfat i-ai da unui copil din clasa ta care are probleme cu învățarea la matematică?

Și iată sfatul propus de un copil cu mentalitate de creștere:

– Renunți repede? Te gândești pentru un minut și pe urmă te oprești? Dacă faci așa, ar trebui să gândești un timp mai lung – două minute poate și, dacă nu poți să înțelegi ar trebui să citești problema încă o dată. Dacă nu înțelegi nici atunci, ar trebui să ridici mâna și să-l întrebi pe profesor.

Nu-i ăsta un lucru grozav? Sfaturile sugerate de copiii cu mentalitate fixistă nu au fost nici pe departe atât de utile. Din moment ce în mentalitatea fixistă nu există rețetă pentru succes, sfaturile lor tind să fie scurte și dulcege.

– ”Îmi pare rău”, a fost sfatul unui astfel de copil, care a oferit condoleanțe.

Chiar și copiii foarte mici pot retransmite mesajele pe care le-au primit.

Mary Main și Carol George au studiat copii abuzați, care au fost judecați și pedepsiți de părinții lor pentru că au plâns sau au făcut gălăgie. Părinții abuzivi nu înțeleg deseori că plânsul copiilor este un semnal al nevoilor lor sau faptul că copiii nu se pot opri din plâns la comandă. În schimb ei îl judecă pe copil că nu este ascultător, e încăpățânat sau rău – pentru că plânge.

Main și George au văzut un copil abuzat (care avea trei ani) în creșă, observându-l cum reacționează când alți copii erau necăjiți sau plângeau. Copilul abuzat devenea deseori furios în astfel de situații și chiar a încercat să-l bată pe unul din copiii care plângeau. El primise acasă mesajul că un copil care plânge trebuie judecat și pedepsit.

Noi ne gândim adesea că moștenirea abuzului trece la viitoarea generați doar când victimele sunt adulte și devin și ele părinți. Dar acest studiu ne-a arătat că copiii învață lecția comportamentului părinților și apoi acționează pe baza acestei lecții.

Apropo, cum au reacționat copiii care nu erau abuzați la comportamentul colegului necăjit care plângea? I-au arătat simpatie. Mulți s-au dus la copilul care plângea să vadă ce a pățit și să vadă dacă-l pot ajuta.

Mentalitatea poate fi o chestiune de viață și de moarte

Desigur că părinții vor tot ce e mai bine pentru copiii lor, dar câteodată chiar părinții își pun copiii în primejdie. Ca director pentru studiile de pregătire pentru facultate din departamentul meu de la Columbia, am văzut o mulțime de studenți cu probleme. Iată povestea unui copil grozav care era cât pe ce să se piardă.

Sandy a apărut în biroul meu de la Columbia cu o săptămână înaintea absolvirii. Ea dorea să-și schimbe unul din examenele de absolvență optând pentru psihologie. Era de fapt o cerere trăsnită, dar i-am simțit disperarea și i-am ascultat cu atenție povestea. Când m-am uitat cu atenție peste notele ei, erau pline de A+ și F-uri. Ce se întâmpla cu ea?

Sandy fusese pregătită de părinții ei ca să meargă la Harvard. Din cauza mentalității lor fixiste, singurul scop al educației lui Sandsy era acela de a dovedi că este demnă și competentă pentru a fi admisă la Harvard. Să meargă acolo ar fi însemnat pentru ei că ea era cu adevărat inteligentă. Pentru ei, nu era vorba despre învățare. Nu era vorba ca ea să-și urmărească dragostea pentru știință. Nu era nici vorba ca ea să-și aducă o contribuție măreață. Era vorba doar despre eticheta ei în viață. Dar ea nu a fost admisă. Și a căzut în depresie. Câteodată izbutea să lucreze eficient (și obținea note maxime, A+), dar câteodată nu putea (de unde și notele proaste, F).

Știam că dacă nu o ajut ea nu ar fi absolvit cursurile și, dacă nu le-ar fi absolvit nu ar fi putut da ochii cu părinții. Și, dacă nu ar fi fost în stare să dea ochii cu părinții, nu știu ce s-ar fi putut întâmpla.

Am fost capabilă să o ajut pe Sandy să absolve cursurile, dar nu asta a fost problema. Este o reală tragedie să iei un copil strălucit și minunat ca Sandy și să-l strivești cu greutatea acestor etichete.

Eu sper că aceste povești să-i ajute pe părinți să vrea cu adevărat ”ce e mai bine” pentru copiii lor în modul cel mai potrivit – încurajând interesele, creșterea și învățarea copilului.

Fragment din cartea Mindset de Carol Dweck (Cap. VII)