Acum două zile am văzut pe câteva grupuri de Facebook comentarii despre dificultățile profesorilor care au în clase elevi cu CES. Dintre acestea mi-a atras atenția și postarea unei învățătoare despre performanțele fluctuante la scriere ale unor astfel de elevi.

Având ”în așteptare” (pentru a fi tradus) articolul de mai jos, ne-am spus că este timpul să-l publicăm – sperăm să fie de folos. Articolul este scris de Liana Loewus, o profesoară care, așa cum veți vedea, predă la clase speciale. E vorba despre o privire de ansamblu asupra modului în care se predă citirea în SUA. Nu ne-ar strica nici nouă o astfel de analiză.

Vom căuta și ghiduri mai detaliate pentru profesorii de la clasele speciale sau profesorii care au în clase copii cu CES, dar în primul rând avem nevoie să știm de ce anume aveți voi nevoie și, în al doilea rând, nu garantăm că vom avea acum forța să traducem materiale foarte ample.

Când l-am întâlnit prima oară pe “Juan,” care era pe atunci în clasa a 2-a, el știa cam jumătate din sunetele consonante și nici una dintre vocale. Eu eram la acea vreme, acum doisprezece ani, un profesor nou de educație specială, iar rezultatele lui la evaluarea pentru citire arătau aproximativ similare cu ale celorlalți 21 de copii pentru care predam.

Juan era o mână de copil – debordând de neastâmpăr și vigoare. El fusese diagnosticat din vreme cu o anumită dizabilitate de învățare la citire și plasat în clasa de educație specială. Mi-am imaginat că vom avea în față o sarcină lungă și dificilă.

Dar mă înșelasem, în unele aspecte.

Juan a prins foarte repede sunetele literelor individuale și ale celor duble pe care le-am introdus. A început să descifreze cuvinte scurte, apoi mai lungi și să citească cărți cu sunetele pe care le învățase. Câștigurile la lectură au venit repede pentru un elev care stagnase în cei doi ani anteriori.

Și nu a fost abilitatea mea pedagogică cea care a făcut diferența – managementul slab dezvoltat al clasei mele și instruirea nesigură de la orele de matematică erau martore. Dar am avut oarecum o armă secretă. Înainte de a veni la o școală publică, am petrecut câțiva ani lucrând într-un centru de tutorat care preda elevilor cu dificultăți de citire, printre altele, un program intensiv de fonetică. Am avut zeci de ore de training în câteva programe diferite, bazate pe cercetare și am predat unui număr de aproape 100 de elevi cu astfel de probleme cum să citească.

La acel moment mi-am imaginat că majoritatea profesorilor care predau citirea în primele clase au o formare similară, bazată pe științele cognitive.

Dar rezultatele celor două cele mai noi sondaje reprezentative la nivel național, arată că nu este cazul.

În pregătirea acestei serii de rapoarte, Education Week Research Center a chestionat aproximativ 670 de profesori de la clasele K-2 (grădiniță, clasele pregătitoare și clasele 1-2) și 530 de profesori de educație (profesori-asistenți) care predau cursuri de citire. Rezultatele – printre primele la care să te uiți privind cunoașterea și practicile profesorilor și educatorilor-profesori care predau primele noțiuni de citire de-a lungul țării – spun o poveste edificatoare despre ce se întâmplă în clase, inclusiv despre ceea ce profesorii știu sau nu știu despre citire și despre cum au învățat-o.

Totul este parte a unui proiect mai larg care a început în acest an și se numește ”Să înțelegi corect citirea” (Getting Reading Right), care explorează provocările cu care se confruntă profesorii, aducând științele cognitive în clase. Credem că era și timpul, ținând cont de rezultatele la testele naționale care arată că doar 35% din absolvenții de clasa a patra sunt cititori competenți – iar diferența dintre cei care au performanțe scăzute și cei care au performanțe înalte a crescut.

Cel mai recent sondaj a arătat că un procent de 75% dintre profesorii care lucrează în educația timpurie (K-2) și lucrează cu copiii care încep să citească predau după abordarea three-cueing, care spune elevilor să ghicească atunci când dau de un cuvânt pe care nu-l cunosc, utilizând contextul, o imagine sau alte indicii, dând prea puțină atenție literelor.

Similar, mai mult de un sfert dintre profesori au spus că ei spun celor care încep să citească că primul lucru pe care îi au de făcut atunci când citesc și nu știu un cuvânt este să se uite la imagini – chiar înainte de a încerca să pronunțe cuvântul.

Și cu toate acestea, așa cum subliniază coordonatorul cercetării, aceste tehnici nu sunt susținute de știința învățării. Ele sunt metode utilizate de cei care se chinuie la citire; cititorii competenți dau atenție literelor.

Sondajul a arătat de asemenea că 1 din 5 profesori confundă conștientizarea fonetică cu corespondența literă/sunet. Doar aproximativ jumătate știu că elevii pot demonstra conștientizarea fonetică prin segmentarea orală a sunetelor unui cuvânt.

Profesorii au fost de asemenea întrebați despre filozofia lor privind predarea timpurie a citirii. Șaizeci și opt de procente au spus ”alfabetizare echilibrată”, în timp ce doar 22% au ales ”fonetică explicită, sistematică (cu înțelegerea ca obiectiv separat)”.

Alfabetizarea echilibrată, așa cum mulți vor remarca, nu are o singură definiție – deși există un oarecare consens printre majoritatea celor care susțin alfabetizarea echilibrată, că înțelegerea și imersiunea în texte autentice este cheia. Da, elevii au nevoie de ceva fonetică, dar nu prea multă sau vor deveni neatenți, dezangajați, gândesc aceștia.

Și cu toate acestea, o multitudine de studii realizate de-a lungul multor decade au arătat că fonetica explicită, sistematică este cea mai eficientă metodă pentru a le preda copiilor care încep să citească. Iar un cadru îndelung validat, cunoscut ca ”Simpla vedere a citirii” (the Simple View of Reading), spune că înțelegerea citirii se bazează atât de abilitățile de citire cât și pe cele de descifrare. Un elev nu poate înțelege un text pe care nu îl poate descifra cu acuratețe.

În totul, sondajele arată spre o disponibilitate printre profesori de a cheltui timp cu fonetica – majoritatea celor care au răspuns au spus că alocă 20-30 de minute pe zi pentru asta. Dar asta este cuplată cu angajarea în practici cum este ghicitul cuvintelor care, așa cum artă cercetarea, contracarează o bună instruire în fonetică, încurajând elevii să se uite în altă parte și nu la literele de pe pagină.

Deci, unde învață profesorii ceea ce știu despre fundamentele citirii?

Așa cum arată sondajul, majoritatea formării se petrece la locul de muncă. Probabil că profesorii vor spune că au învățat ceea ce știu despre citire de la cursurile de formare profesională continuă sau de la consilierii din district (33%), sau din experiența personală cu elevii (17%). Rapoartele noastre susțin și ele acest lucru – cultura instruirii la citire este trecută de la o clasă la alta. Profesorii învață ceea ce au de făcut de la colegii în care au încredere sau de la mentorii pe care îi prețuiesc.

Patruzeci la sută dintre profesorii intervievați au spus că ei au învățat să predea citirea din curriculum-ul primit de la școală. Profesorii au înșirat și materialele de instruire pe care le utilizează pentru citire și, o analiză a celor mai utilizate arată că acestea împing deseori spre strategiile de ghicire și eșuează la implementarea foneticii într-un mod sistematic.

Profesorii spun mai puțin că au învățat ceea ce știu despre citire din formarea lor profesională inițială.

Cu toate acestea, o privire asupra rezultatelor sondajului profesorilor oferă o imagine asupra originii unor practici de alfabetizare înrădăcinate. Aproape 6 din 10 profesori au spus că filozofia lor asupra predării citirii timpurii este alfabetizarea echilibrată. Iar ideile despre predarea citirii vin însăși de la profesori – majoritatea spus că ei au un anume control sau total control asupra programei pe care o aplică la cursul de inițiere în citire.

Majoritatea profesorilor-asistenți (86%) au spus că ei demonstrează în clasele lor cum se predă fonetica. Dar, ca și profesorii, aproximativ 1 din 5 confundă conștientizarea fonetică cu corespondența literă/ sunet. Iar 1 din 10 profesori-asistenți nu identifică corect faptul că un cuvânt ca “shape” are trei foneme.

Ca și profesorii intervievați, profesorii-asistenți (de educație) par câteodată să păstreze credințe disonante despre cum ar trebui predată citirea. 81% dintre ei nu au fost de acord cu declarația că ”majoritatea elevilor vor învăța singuri să citească dacă li se dau cărți potrivite și timp pentru a le citi:” Dar mai mult de jumătate dintre ei sunt de acord că ”este posibil ca elevii să înțeleagă texte scrise cu cuvinte nefamiliare chiar dacă nu au o înțelegere clară a foneticii acestora”, indicând lipsa de familiaritate cu ”Simpla vedere a citirii” (the Simple View of Reading).

Profesorii vor tot ce e mai bun pentru elevi – pur și simplu nu este posibil să investești orele și strădania necesară pentru această meserie dacă nu ai vrea asta. Dar să vrei pe de o parte și, pe de alta să ai pregătirea (formarea/ training), materialele, direcționarea și suportul pentru a furniza această muncă nu sunt același lucru.

Nu voi merge atât de parte să spun că Juan a fost greșit diagnosticat ca având o dizabilitatea de învățare – el s-a chinuit în multe feluri. Dar mă întreb deseori cum s-ar fi schimbat traiectoria lui școlară dacă ar fi terminat clasele elementare fără să fi fost niciodată expus la un program sistematic, bazat pe știință – o posibilitate care, așa cum știm, este realitatea pentru mulți copii.

Această poveste a fost realizată cu suportul programului Education Writers Association Reporting Fellowship.

Sursa: https://www.edweek.org/ew/articles/2019/12/04/data-how-reading-is-really-being-taught.html?