Știm că, odată cu articolul anterior, v-am dat ceva de explorat sau de lucrat și că vă pregătiți cu toții și pentru reînceperea școlii. De aceea, pentru astăzi vă propunem doar o scurtă poveste despre o schimbare de perspectivă și mentalitate pe care v-o propune John Spencer în filmul video de mai jos (noi am tradus textul acestui video) –

Deci era prima mea zi de școală și eram nu numai obosit, aveam acea oboseală a profesorului care mă făcea somnoros la ora 5 după-amiază și să pic de oboseală de seara. Și intru eu în cancelarie și dau peste o profesoară care îmi zâmbește și îmi spune că și-a asumat sarcina de a-i conduce pe copii la autobuzul școlii.

Și eu m-am uitat la ea și i-am spus: Stai, adică tu ai vrut această însărcinare cu autobuzul!?

Iar ea mi-a răspuns, Da!

Vreau să înțelegeți cât de nebunească a fost această declarație pentru Arizona unde erau patruzeci și opt de grade și ea urma să stea lângă autobuzele școlii aproximativ 20 de minute, bând dintr-o sticlă cu apă și așteptând să se termine (eu așa aș fi făcut).

Dar ea avea o perspectivă diferită și mi-a explicat-o și mi-a spus că vrea să fie ultima persoană pe care o văd copiii atunci când pleacă în fiecare zi de la școală – și că asta este onoarea echipei. Apoi mi-a descris cum a fost pentru ea, atunci când a fost copil în aceeași școală în care învățau copii din familii cu venituri reduse, cum mergea ea spre autobuz în fiecare zi și își amintea că era acolo un adult căruia îi păsa de ea. Așa că ea și-a asumat misiunea asta, astfel că atunci când copii/ elevii ei părăsesc școala în fiecare zi, ea să îi salute cu o ciocnire a pumnului (deoarece sunt sigur că o strângere de mână sau un high-five ar fi însemnat prea mulți microbi trecuți de la unul la altul).

Dar în final, ea avea o altă perspectivă și acționa astfel cu o mulțime de alte lucruri. De fiecare dată când eu aș fi spus, ”trebuie să fac asta”, ea ar fi spus, ”eu voi / voi obține face asta”.

Asta este o mică diferență în cuvinte dar, atunci când a înțeles-o a avut o influență profundă asupra felului în care ea se gândea la predare, la meseria de profesor.

Îmi amintesc că odată, pe când eram voluntari pentru organizarea unui dans la școală – și dacă știi totul despre dansurile elevilor de gimnaziu, ei miros a transpirație și o broască uriașă din Acts plutește în aer și totul este gălăgios și haotic și nu este deloc amuzant – dar pentru ea a fost, deoarece a fost șansa de a facilita ceva sigur și amuzant pentru elevii ei. Și era încântată să-i vadă într-o circumstanță socială diferită și să-și petreacă timpul cu ei atunci când nu erau încorsetați în uniformele de școală. Și din nou ea a avut pur și simplu această perspectivă diferită, iar eu îmi amintesc că mă gândeam la mine, deoarece era doar cel de al doilea an al meu de profesorat și, deși îmi plăcea să predau acolo, erau o mulțime de lucruri pe care le făceam în afara acelei perspective de echipă – cu mentalitatea a două-jumătăți (half-two mindset), în locul acelei mentalități de ”voi face/ voi obține”. De exemplu atunci când aveam de pus note, aș fi spus, ”trebuie să notez aceste lucrări”.

Nu, nu, nu, nu…

Eu nu trebuie să notez aceste lucrări, eu voi face/ voi obține asta, eu le voi da feedback, eu voi evalua învățarea și voi vedea cum se descurcă elevii mei, eu voi recunoaște ceea ce fac bine și îi voi provoca să facă mai bine, eu obține o evaluare și le voi da note.

Și am început să mă gândesc la asta pe parcursul celui de al doilea an de profesorat, am început să mă gândesc la toate acele împrejurări în care am spus trebuie să atunci când în realitate am ajuns să fac acele lucruri. Așa că am ajuns să țin un jurnal și știu că asta sună siropos, dar am avut acest jurnal în care scriam în fiecare zi ce îmi place la meseria de profesor. Timp de un an chiar am făcut din asta un blog public unde din nou am spus că îmi place șansa de a vorbi cu elevii înainte de ore, îmi place șansa de a crea lecții semnificative sau că iubesc acele momente în care clasa devine tăcută deoarece toată lumea se concentrează pe ceea ce face sau acele momente în care discuția este atât de interesantă și fascinantă că nu nici nu mai bagi în seamă când vine pauza. Iubesc acele momente în care predarea este plină de astfel de lucruri, în care este plină până la refuz de acele lucruri care sunt cu adevărat amuzante și plăcute.

Acum, asta nu înseamnă că tu negi lucrurile injuste. Același fel de profesor care spune întotdeauna ”eu fac/ eu obțin” ar fi primul care să critice lucruri cum sunt testele standardizate sau modul în care sunt folosite sau practicile de disciplină sau orice altceva ce consideră că este cu adevărat nedrept.

Dar pur și simplu trecând de la a spune ”eu trebuie” – ”eu fac/ obțin” – ai putea vedea care a fost cu adevărat un inconvenient versus o adevărată nedreptate.

Așa că în timpul perioadei de testare, ea a spus de fapt, ”îmi displace că testele sunt dificile, dar știi ce obțin eu? Ajung să le diminuez anxietatea și sper că într-o bună zi se va reduce cantitatea de timp pe care o petrecem cu testarea”.

Apoi ea se va duce să se lupte pentru a schimba legislația și regulile și procedurile și politicile în așa fel încât ele să fie utilizate mai corect.

Până la urma urmei, acest optimist nu te va face să te complaci, te va face să speri, îți va da un motiv să continui să lupți pentru lucrurile de care îți pasă în profunzime.

Dacă ești dispus să spui ”eu fac/ eu obțin” în loc de ”trebuie să”, atunci există o mai mare posibilitate ca tu să-ți păstrezi speranța chiar și atunci când lucrurile devin dificile.

Iar ele devin dificile, dar tu ai intrat într-o carieră în care vei face lucruri uimitoare.

Așa că, bine ai venit în club!

John Spencer

https://www.youtube.com/watch?v=xTyNV1Af-JM – A One-Word Shift That Changed My Approach to Teaching