Pentru cei care se întreabă de ce autorii articolului trecut se preocupă atât de mult pentru a găsi cele mai bune întrebări prin care să-ți ajuți elevii să gândească singuri, iată un bun răspuns, într-un articol scris tot de Terry Heick în TeachThough (republicat după articolul cu același nume din 2012).

Imaginează-ți urmărirea perseverentă a unui adevărat ceasornicar, zi după zi legat în conceperea și măsurarea și funcționarea și ordonarea gândirii, forțând exactitatea asupra micilor bucățele de metal care niciodată nu au cerut asta. Și apoi, în fine, obținând ce a dorit – atâtea decizii și probleme ale conceptului, care deodată pornesc ceasul care va ticăi pentru totdeauna.

Intră în mintea ceasornicarului – una care încă experimentează cu chestiunile de concept, îmbunătățindu-le fabricarea cu mici revizii de planificare și execuție – și deodată tu vezi de la început cum lucrurile ajung la realizare, întâi într-o lumină umilă.

Apoi într-o strălucire orbitoare care luminează totul.

E o lecție aici. Dar întâi, câte ceva despre întrebările proaste.

Ironia întrebărilor proaste

Există o ironie în întrebările proaste și asta este că, la ele e mai dificil să răspunzi decât la o întrebare bună.

A chestiona, a pune întrebări este arta învățării. Să înveți să pui întrebări importante este cea mai bună dovadă a înțelegerii care, de departe depășește endomorfinele temporare (sentimentele de fericire, împlinire, n.n.) ale unui răspuns ”corect”.

Așadar, ce face o întrebare să fie proastă? Ei bine, asta depinde de ceea ce tu crezi că ar trebui să ”facă” întrebarea.

Să producă un răspuns drăguț și îngrijit, ordonat?

Să-l facă pe elev să reconsidere o poziție?

Să forțeze pe cineva să se întoarcă și să privească mai îndeaproape asupra felului în care știe ceea ce știe?

Să evalueze înțelegerea?

Toate au un sens, iar o bună întrebare poate face toate acestea.

Dar o întrebare proastă? Ele opresc, îngheață, reduc și deraiază gândirea.

Simplu spus, întrebările proaste sunt cele care creează confuzie.

Asta nu înseamnă să spui că întrebările bune nu ar trebui să fie provocatoare și că elevii ar putea să nu ajungă la un punct în care să se simtă confuzii. Ar putea. Dar un învățăcel provocat și un învățăcel confuz nu sunt la fel.

Nu este aici nici vorba despre ”rigoare”. Întrebările proaste pot fi riguroase – să-i forțeze pe învățăcei să gândească la niveluri înalte – să sintetizeze, să evalueze, să analizeze în amănunt – și totuși să fie proaste.

”Marca” unei întrebări proaste

O întrebare proastă poate fi judecată așa deoarece conduce la un conținut greșit, este plină de un jargon inutil sau este viciată din punct de vedere al sintaxei.

Dar mai mult decât orice altceva, cea mai elocventă marcă a unei întrebări proaste este aceea că încurajează învățăceii să ghicească ce gândește profesorul.

Să încerce să ajungă în mintea făuritorului de întrebări.

Acesta, indiferent ce crezi tu, este categoric diferit față de înțelegerea minții ceasornicarului. Conceptul unui ceas inspiră gândirea conceptuală. Ceea ce a gândit ceasornicarul contează.

Dar un creator de întrebări este diferit față de un ceasornicar, cel mult este doar un mediator între elev și conținut. Intenția lui poate fi nobilă, bine cercetată și justificată, dar meșterul nu poate – sau nu ar trebui – să persiste ca o întrebare bună.

Există aici și o tulburătoare problemă a timpului. Pune chiar și întrebarea potrivită la momentul greșit și, în loc să-i conducă înainte, pregătindu-i, construind o structură sau stârnindu-le curiozitatea, elevii sfârșesc derutați, cu gândirea împrăștiată, internalizând lucruri greșite – așteptări sociale, ademeniți de amintire, de relația ta cu ei sau de propria anxietate față de conținut.

Mai rar, totuși, ei se așază pe conținut și contextul acestuia și pe meta-cogniție, mai curând decât pe acea blestemată de întrebare și pe falsa promisiune a unui răspuns corect.

Abstracțiunea întrebării

Întrebarea potrivită pusă la timpul potrivit poate constitui o experiență de învățare, deoarece mai mult decât orice ai citit, desenat sau chiar scris, o întrebare este acută și corespunzător de tulburătoare.

Ea creează un punct de lumină chiar și când sugerează întunericul.

Chiar și atunci când este complexă și inclusivă, este cumva singulară.

Intră și se agată de mintea învățăcelului, apoi sapă în ea ca o foreză.

O întrebare proastă este confuză – ea nu sapă niciunde, dar lovește în jur și face un zgomot deranjant. Ea forțează învățăcelul să ia întrebarea și să o privească încruntat și să o decodifice. Decodificarea poate cere efort cognitiv și să fie de ajutor din această cauză, dar nu dacă deteriorează gândirea elevului.

O întrebare precisă, pusă la timpul potrivit îl păstrează pe învățăcel în miezul conținutului, în propria sa minte, într-un model de gândire al minții – în mintea ceasornicarului nu în cea a creatorului de întrebări.

O întrebare proastă de asemenea creează iluzia unui punct final al gândirii – a unui elev care a ajuns într-un anume punct unde el înțelege mintea ceasornicarului. Și când se întâmplă asta, totul se dizolvă cumva și ei stau pasivi și așteaptă o nouă întrebare, gândindu-se că au câștigat.

Asta, desigur, este o tragedie. Mintea nu trebuie niciodată să se degajeze, ci să prindă! Să se lupte cu un text, cu un concept sau o întrebare până se găsește o întrebare nouă care este mai bună pentru această sarcină. Să iei un text, o problemă de inginerie sau o problemă etică și să o reduci la o serie de întrebări este un fel de reducționism primejdios.

Întrebările sunt legături cu alte întrebări și asta este. Mici fragmente de curiozitate care ajung la esența unor probleme importante care rezonează și zăngăne și persistă. Declarațiile de opinie, răspunsurile și alte minciuni sunt bune, atunci când le furnizezi ele se dau la o parte pentru a lăsa întrebările să treacă.

Atunci când pui întrebări – la examene, în persoană, în următoarea ta discuție Socratică – insistă pe întrebările bune. Întrebările mari. Modelează dezvoltarea lor. Revizuiește cuvintele lor. Joacă-te cu tonul lor. Simplifică-le sintaxa sau implicațiile din nou și din nou, până ce confuzia a fost înlăturată și a rămas un singur lucru.

Până ce întrebarea întreabă exact ceea ce ar trebui și nimic mai mult.

Îndepărtează-i pe elevi afară din capul tău – și departe de ghici-ce-gândește-profesorul, eficiență, falsă încredere și etichetele super-simplificatoare ale ”înțelegerii”.

În schimb, încurajează-i să intre în mintea ceasornicarului. Lasă-i să discute, și să stea într-o liniște stingheritoare.

Lasă-i să creadă că ești puțintel nebun.

Și apoi uită-te după întrebări.

Caută strălucirea.

Sursa: http://www.teachthought.com/critical-thinking/inquiry/why-questions-are-more-important-than-answers/

Mulțumiri lui Terry Heick, echipei TeachThough și Pinterest (pentru fotografii)