În ultima perioadă, în timp ce noi lucram la traducerea ghidului lui A.J.Juliani, foarte multe persoane și-au exprimat pe media online și în alte medii nemulțumirea, tristețea, uneori supărarea față de rezultatele testărilor naționale. Aș vrea ca noi, ca educatori, să nu uităm că pot exista cauze multiple ale nereușitei copiilor, nu numai dezinteresul sau lenea, ci unele chiar mai serioase, pe care sistemul nostru subfinanțat cronic, dar și familia (de multe ori) le ”bagă sub preș”.

Una din cauze este în mod clar stilul de viață și, mai ales, hrana pe care o dăm copiilor – așa cum v-am promis vom dezvolta pe larg un întreg capitol pe această temă.

O altă sursă de probleme este mediul social și emoțional în care cresc copiii noștri – acasă și la școală – și aici sunt extrem de multe lucruri de spus, din păcate nu tocmai bune.

Dar astăzi, vrem să vă aducem în față o altă categorie de probleme – cauzate în mare parte de cele două elemente pomenite mai sus – este vorba despre dizabilitățile de învățare, și anume cele care sunt neglijate, fiind considerate ”ușoare”, dar care, așa cum veți vedea, afectează șansele de reușită ale unui mare procent de copii.

Ce face sistemul nostru în legătură cu aceste dizabilități? Câți dintre voi au fost instruiți în legătură cu aceste dizabilități și modul în care trebuie elaborate planurile speciale de intervenție / instruire? Ce facem noi pentru acești copii?

Iată un articol despre impactul acestui gen de probleme în SUA și modul în care se propune abordarea lor. Articolul este scris de Jim Paterson, editor de reviste (The Washington Post, USA Today Weekend, the Christian Science Monitor, Parents magazine) și scriitor de succes, scriind în special pentru domeniul educației. El a lucrat și în calitate de consilier de școală timp de 7 ani și a devenit repede șeful departamentului de consiliere, fiind nominalizat și ca “Counselor of the Year” în Montgomery County, Md. Mai multe despre el la: www.otherperplexity.com.

***

Aaron este subiectul câtorva conversații din timpul întâlnirilor echipei de profesori din activa lui școală medie de lângă Washington, DC, dar ei niciodată nu au mers dincolo de exprimarea exasperării lor.

Atât interacțiunile personale cât și testările au arătat că este foarte isteț, dar el nu poate sta concentrat și organizat și are mari dificultăți cu matematica. El nu constituie o problemă majoră de comportament, dar consumă a cantitate din ce în ce mai mare din timpul profesorilor pentru a-l ține pe el concentrat pe lecturi și pentru a-l face să-și facă temele, în clasă și acasă.

“Nu știu ce putem face cu le, dar realmente mă îngrijorează”, spune una din profesoare care a lucrat îndeaproape cu Aaron pentru a-i crește nota la științe. ”El poate face munca, dar pare să rămână din ce în ce mai mult în urmă”.

Ea are un bun motiv de îngrijorare. Aaron are probleme de atenție – probabil dacă ar fi testat, ar putea fi diagnosticat cu o dizabilitate de învățare sau o afecțiune care implică ADHD. El ar putea suferi de o altă dizabilitate, mai puțin cunoscută, dyscalculia, care face dificil pentru unii elevi să înțeleagă și să calculeze la matematică.

Din nefericire, soarta face că el nu va fi diagnosticat sau nu va primi suficient suport și este puțin probabil că va reuși fără acest suport.

Într-un nou raport* de luna trecută, Centrul Național pentru Dizabilități de Învățare (NCDL) a descoperit că unul din cinci elevi are dizabilități de învățare, dar numai aproximativ o treime din ei sunt diagnosticați și li se dau planuri de intervenție care să-i ajute. Studiul remarcă de asemenea că acești elevi este mult mai probabil să creeze probleme de comportament, să eșueze la școală, să nu intre niciodată la universitate și să fie implicați în activități criminale. O treime dintre ei repetă clasa și mulți dintre ei abandonează școala.

* http://www.ncld.org/executive-summary

* http://www.ncld.org/wp-content/uploads/2017/03/Executive-Summary.Fin_.03142017.pdf

“Copiii cu probleme de învățare și atenție sunt la fel de isteți ca și colegii lor și, cu susținerea potrivită ei pot atinge niveluri înalte, dar lipsa intervențiilor timpurii sau eficiente conduce mult prea mulți copii spre o spirală descendentă”, spune Mimi Corcoran, președinta NCLD.

Kathleen Laundy, o terapeută din Old Saybrook, CT, profesor universitar și autoare a unei cărți despre creerea echipelor colaborative în școli care să rezolve problemele de sănătate mentală a copiilor – Building School-Based Collaborative Mental Health Teams,** spune că, în timp ce școlile au pus un accent mai mare pe evaluarea și adaptarea acestor elevi, este mult mai mult de făcut deoarece aceste dizabilități nu sunt evidente și nu sunt ușor de identificat.

** http://www.tpishop.com/product/building-school-based-collaborative-mental-health-teams-a-systems-approach-to-student-achievement/

“Copiii cu dizabilități ca acestea deseori nu primesc atenția care este dată acelora cu dizabilități mai profunde cum sunt vorbirea sau auzul, provocările de mobilitate sau întârzierile de dezvoltare puternice”, spune Laundy, care a fost profund implicată în eforturile la nivel național pentru a obține suport pentru copiii cu dizabilități de învățare. “Poate fi o provocare pentru profesorii de educație generală să recunoască și să știe cum să adreseze mai bine aceste provocări de învățare mai subtile ale copiilor cu probleme de atenție, de exemplu, deoarece provocările lor sunt deseori invizibile, mai ales când elevul nu a fost pe deplin evaluat și părinții nu au fost implicați în proces.”

Raportul NCLD descrie noile științe ale creierului care ajută la diagnosticare problemelor ca ADHD, dyslexia, sau dizabilitățile tip cluster, cum sunt dyscalculia sau dysgraphia, care implică tulburări cu scrisul. Cu toate acestea, notează raportul, deseori școlile și părinții nu sunt conștienți de aceste dizabilități sau presupun că elevii sunt leneși. Cercetarea NCLD a descoperit de asemenea că este o credință comună că elevii cu aceste dizabilități le vor depăși, deși deseori asta nu se întâmplă..

“Nu este vorba despre faptul că acești elevi nu pot fi diagnosticați și ajutați, noi cercetări adâncesc înțelegerea noastră a diferențelor dintre structurile creierului și funcționarea lui la copiii cu probleme de învățare și atenție”, notează raportul. “Scanările creierului și alte unelte chiar pot ajuta cercetătorii să măsoare impactul pe care intervențiile de instruire le au asupra unor copiii care învață diferit, incluzând pe cei cu dyslexie, ADHD și alte probleme.”

Dar raportul a descoperit că, în ciuda progreselor din cercetare, mulți elevi nu sunt identificați și ajutați. Laundy și raportul NCLD oferă trei remedii similare.

1) Dă cuvântul mai departe. Școlile trebuie să furnizeze mai multă informație despre dizabilitățile de învățare, în special despre cele dificil de detectat, spune Laundy, inclusiv despre mecanismul de a-i ajuta pe acești elevi, cum sunt planurile de educație independente și planurile 504***.

*** https://www2.ed.gov/about/offices/list/ocr/504faq.html

Formarea ar putea include informații despre științele creierului și modurile în care școlile identifică, testează și furnizează adaptarea pentru acești elevi. Această formare ar trebui să-i ajute pe profesori să-și înțeleagă propriile confuzii și informațiile incorecte pe care le pot reține despre elevii cu aceste dizabilități de învățare mai subtile. Ei ar trebui făcuți să-și schimbe părerea de la noțiuni cum sunt aceea că problemele acestor copii nu sunt la fel de grave ca altele, că ei vor depăși problema, că ei sunt pur și simplu incapabili de o muncă provocatoare, sau că sunt leneși. (Studiul arată că 43% dintre părinți cred că elevii vor depăși problema; 33% dintre profesori cred că elevii cu dizabilități de învățare sunt doar leneși.)

2) Dezvoltă structuri. Ei au nevoie să fie instalat un sistem care să identifice dizabilitățile de învățare mai puțin evidente și ei trebuie să utilizeze resurse din afară.

“Profesorii și directorii au fost deseori formați în arii speciale (în SUA:::), dar nu au primit suficiente sisteme de formare pentru a lucra colaborativ cu alți specialiști din sănătate și educație care pot evalua și elabora planuri pentru elevi cu dificultăți de atenție, de exemplu,” spune Laundy. Ea spune că școlile ar trebui să investească mai multă energie în sistemele pe care probabil deja le au instalate, dar sunt deseori prea ocupați sau distrași (de alte probleme) pentru a le implementa și pentru a găsi căile de a face apel la experți pentru ajutor.

NCDL recomandă un sistem de suport cu multiple conexiuni (MTSS) pentru a ajuta școlile cu intervenția timpurie și identificare exactă. The Every Student Succeeds Act (ESSA – Legea Succesul fiecărui elev) oferă fonduri pentru dezvoltarea acestui cadru de decizie, spune raportul, care utilizează date din monitorizarea frecventă a progresului pentru a ajuta educatorii să răspundă rapid nevoilor elevilor și să furnizeze instruire și susținere țintită.” De asemenea recomandă utilizarea experților externi.

Studiul susține de asemenea o monitorizare a observațiilor de evaluare ale tuturor elevilor, nu numai ale acelor care arată semne că străbat cu greu.

3) Urmărește. Fiecare educator știe că este dificile într-o școală ocupată să identifici cu conștiinciozitate acești elevi, să implementezi proceduri utile pentru a-i evalua, să dezvolți măsuri de acomodare și apoi să-i urmărești ca să vezi dacă strategiile sunt implementate și ajustate când este necesar. Ultimul pas, cu toate acestea, este adesea cel mai critic.

“Să-i ajuți pe elevi să înțeleagă cum învață și să pui în practică modul în care pui întrebări de acomodare este esențial pentru succes”, notează raportul.

Deseori chiar mai multă energie trebuie dezvoltată pentru a implementa acomodările, pentru ajustarea strategiilor în așa fel încât elevul să poate reuși dar și pentru a-l ajuta să-și dezvolte noi abilități, spune Laundy:

“Prea adesea, sustenabilitatea este o provocare”, spune ea.

Sursa: http://www.educationworld.com/detecting-invisible-disabilities?

Mulțumim Pinterest pentru fotografii!