Ca un râu care curge, amintirile se modifică mereu – Biologia memoriei (3)

Riscul de a privi prea aproape în interiorul creierului este acela că poți pierde din vedere ceea ce este în afară – de exemplu, persoana. Nu un om în general, ci pe cel real. Cineva care bea laptele direct din cutia de carton, uită zilele de naștere ale prietenilor, care nu își poate găsi cheile de la casă și care nu a calculat niciodată din minte aria unei piramide.

Hai să ne reamintim un moment. O privire îndeaproape a creierului ne-a furnizat o idee despre ce fac celulele pentru a forma o amintire.

Ele se aprind împreună în timpul unei experiențe. Apoi ele stabilesc o rețea prin hipocamp. Și, în final, ele consolidează rețeaua de-a lungul neocortexului într-o ordine schimbătoare care păstrează diagrama punctelor de bază. Cu toate acestea, pentru a pricepe ce fac oamenii pentru a regăsi o amintire – pentru a-și aminti – ne cere să facem un pas înapoi pentru a avea o vedere mai largă. Am privit îndeaproape, ca la Google Maps, pentru a vedea celulele la nivelul stratului; este timpul să ne îndepărtăm și să avem o privire mai largă a organismului: la oamenii ale căror percepții dezvăluie secretele regăsirii amintirilor.

amintiri-creier

Oamenii în cauză sunt, din nou, pacienții de la epilepsie (față de care știința creierului are datorii fără sfârșit).

În unele cazuri de epilepsie, luminile activităților creierului se răspândesc ca un foc chimic, măturând de-a lungul unor largi porțiuni ale creierului și cauzând acele convulsii ale întregului corp și pierderea cunoștinței care l-au lovit pe M.H. ca tânăr. Este atât de greu să trăiești cu aceste crize și ele sunt deseori rezistente la medicație, încât oamenii iau în considerare operația pe creier. Nimeni nu mai aplică aceeași procedură pe care a suferit-o M.H., desigur, dar există alte opțiuni. Una dintre acestea este denumită chirurgia creierului separat. Chirurgul desparte emisfera dreaptă de cea stângă, așa că activitatea furtunii electrice este limitată la o singură parte.

Aceasta oprește crizele, e adevărat. Dar cu ce cost? Jumătățile creierului dreaptă și stângă nu mai pot ”vorbi” una cu cealaltă; chirurgia creierului separat trebuie să cauzeze avarii serioase, alterând drastic personalitatea cuiva, sau cel puțin percepțiile. Și cu toate astea, nu o face. Schimbările sunt atât de subtile, de fapt, încât primele studii făcute în anii 1950 pe pacienții acestei proceduri așa numite de separare a creierului nu au găsit deloc diferențe de gândire sau percepție. Nicio scădere a IQ, nici un deficit al gândirii analitice.

Schimbările trebuie să existe undeva – creierul a fost efectiv tăiat în două – dar va fi nevoie de unele experimente foarte inteligente pentru a le dezvălui.

brain-emisfere-functii

În primii ani ai deceniului 1960, un trio de cercetători de la California Institute of Technology a făcut în fine asta, găsind o cale să transmită foto câte uneia din emisfere, pe rând. Bingo. Când pacienții cu creierul separat (chirurgical) au văzut fotografia unei furculițe cu doar emisfera dreaptă, nu au putu să spună ce este. Nu au putut-o numi. Datorită conexiunii întrerupte, emisfera lor dreaptă, unde este centrul limbajului, nu primea informațiile de la emisfera stângă. Iar emisfera dreaptă – care ”văzuse” furculița – nu avea limbajul pentru a o denumi.

Și aici a fost șocul: Emisfera dreaptă putea direcționa mâna pe care o controla ca să deseneze furculița.

Trioul de la Caltech nu s-a oprit aici. Într-o serie de experimente cu acești pacienți, grupul a arătat că emisfera dreaptă poate identifica de asemenea obiectele prin atingere, selectând corect prin atingere o halbă față de o pereche de foarfeci, după ce văzuseră imaginea uneia din ele.

Implicațiile au fost clare. Emisfera stângă era cea intelectuală, făurarul de cuvinte, și putea fi separată de cea din dreapta fără o pierdere semnificativă de IQ. Partea dreaptă era artistul, expertul vizual-spațial. Cele două lucraseră împreună, ca și copiloții.

Această muncă a fost filtrată repede în limbajul comun, ca o scurtătură despre două tipuri de abilități și de oameni: ”El este un tip care-și folosește creierul drept, ea și-l folosește mai mult pe stângul”. De asemenea, simți că asta e corect: Sensibilitatea noastră estetică, deschiderea și senzualitate, trebuie să vină dintr-un loc diferit decât acea logică rece.

Ce au toate lucrurile astea de a face cu memoria?

remembering-your-speech

Ne-a luat un alt sfert de secol ca să descoperim. Și asta nu s-a întâmplat până oamenii de știință nu și-au pus câteva întrebări fundamentale:

De ce nu simțim că avem două creiere, dacă avem acești doi co-piloți? ”Asta a fost până la urmă întrebarea”, a spus Michael Gazzaniga, care a fost co-autor al studiilor de la Caltech, alături de Roger Sperry și Joseph Bogen în anii 1960. “De ce, dacă avem aceste două sisteme separate, are creierul nostru sentimentul unității?

Această întrebare a atârnat deasupra domeniului, fără răspuns, zeci de ani. Cu cât cercetau mai profund oamenii de știință, cu atât mai profund părea să fie misterul.

Diferențele dintre creierul stâng și cel drept revelau o clară și fascinantă diviziune a muncii. Și oamenii de știință au continuat să descopere alte diviziuni, mai complexe. Creierul are mii, poate milioane de module specializate, fiecare activități speciale – una calculează o schimbare de lumină, de exemplu, alta analizează tonul vocii, a treia detectează schimbările expresiei faciale. Cu cât cercetătorii au făcut mai multe cercetări, cu atât au descoperit mai multe specializări, iar toate aceste mini-programe rulează în același timp, deseori de-a lungul ambelor emisfere. Asta este, creierul susține un sens al unității nu numai în prezența copiloților drept și stâng. Face asta în ciuda cacofoniei de voci competitive venind din toate colțurile, echivalentul neural al strigătelor când este deschisă Bursa de Valori de la Chicago. Cum?

Chirurgia creierului separat va furniza din nou răspunsul.

În primii ani din deceniul 1980, Dr. Gazzaniga a derulat mai multe cercetări cu pacienții cu creierul separat, sub semnătura sa – de data asta cu o diferență adăugată. În una din ele, de exemplu, el a arătat pacientului două fotografii: Emisfera stângă a creierului pacientului a văzut un pui, iar emisfera dreaptă o scenă înzăpezită. (Amintiți-vă, cea stângă este cea unde sunt situate abilitățile de vorbire, iar cea dreaptă este cea holistică, senzitivă și nu are cuvinte pentru ceea ce vede). Dr. Gazzaniga l-a pus apoi pe bărbat să aleagă imagini legate de fotografiile cele pe care le-au văzut ambele emisfere, să spunem o furculiță, o lopată, o bucătărie și o periuță de dinți. Omul a ales o bucătărie care se potrivea cu mâncarea și o lopată care se potrivea cu zăpada. Până aici e bine.

Apoi Dr. Gazzaniga l-a întrebat de ce a ales aceste obiecte – și a avut o surpriză. Omul avea un răspuns pregătit doar pentru una din alegeri: Bucătăria se potrivește cu mâncarea. A avut cuvinte să descrie asta rațional pentru a o lega de bucătărie.

Cu toate acestea, partea stângă din creier nu văzuse zăpada, numai lopata. El alesese lopata din instinct dar nu avusese o explicație conștientă. Acum, când i s-a cerut să explice conexiunea, el a căutat în partea stângă a creierului pentru reprezentarea simbolică a zăpezii și nu a găsit nimic. Privind în jos la fotografie, omul a spus: ”Și ai nevoie de o lopată ca șă cureți cotețul găinilor.”

Emisfera stângă aruncase pur și simplu o explicație bazată pe ce putea să vadă: lopata. ”Este ceea ce face orice om operat pe creier mai demult”, mi-a spus Gazzaniga, râzând la rememorarea experimentului. ”Inventează o poveste”.

În studiile următoare, el și alții au arătat că modelul a fost consecvent. Emisfera stângă ia orice informație primește și spune o poveste minții conștiente. Face asta continuu în timpul vieții zilnice, și cu toții am fost surprinși făcând așa ceva – când ne auzim numele șoptit, de exemplu, și când umplem golurile albe cu presupuneri despre ce vorbesc oamenii despre noi.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cacofonia de voci a creierului se simte coerentă din cauză că unele module sau rețele furnizează o poveste din mers. ”Mi-a luat doar douăzeci și cinci de ani pentru a pune întrebarea și a-mi da seama de asta” a spus Gazzaniga, “care a fost de ce? De ce ai ales tu lopata?

Tot ce știm despre acest modul este că el rezidă undeva în emisfera stângă. Nimeni nu are idee cum lucrează, sau cum strânge laolaltă atât de multă informație atât de repede. El are un nume. Gazzaniga a decis să denumească sistemul narativ al creierului stâng ”interpretul”.

Acesta este regizorul nostru, din metafora cu echipa de filmare. Cel care dă sens fiecărei scene, căutând modele și inserând judecăți bazate pe un material; cel care potrivește faptele detașate într-un întreg mai larg pentru a înțelege subiectul. Nu numai că înțelege, dar construiește o poveste, așa cum s-a exprimat Gazzaniga – creând semnificație, povestire, cauză și efect.

Este mai mult decât un interpret. Este un făuritor de povești.

Acest modul este vital pentru formarea amintirilor în primul rând. Este ocupat să răspundă la întrebarea: ”Ce s-a întâmplat adineauri?” și la întrebările ”Ce s-a întâmplat ieri?” ”ce am făcut la cină aseară?” Și, pentru o oră de religie universală, ”Din nou, care au fost cele patru adevăruri fundamentale ale budismului?”

Aici, de asemenea, se strâng dovezile pe care le avem, numai de data asta doar că de data asta primim indicii senzoriale și faptice din interiorul creierului, nu dinafară. Gândește. Pentru a rememora adevărurile lui Buda, începe doar cu unul, sau un fragment dintr-unul. Suferință. Buda a vorbit despre suferință. El a spus că suferința… trebuie înțeleasă. Asta e, sau pe aproape. Un alt adevăr ne aduce în minte o cărare în natură, un călugăr care merge de-a lungul cărării în robă – calea. Să mergi pe cale? Să urmezi calea?

Și așa mai departe. De fiecare dată când rulăm înregistrarea, un nou detaliu pare să apară: Mirosul fumului din bucătărie; sunetul telefonului primit de la un agent de marketing. Sentimentul de calm când am citit ”lasă chinul în urmă” – nu, era să lași în urmă sursele de chin. Nu să mergi pe cale, ci să cultivi calea. Aceste detalii par ”noi” în parte deoarece creierul absoarbe mult mai multă informație în momentul în care suntem conștienți de asta, și aceste percepții pot apărea la suprafață atunci când ne amintim.

brain emulation

Așa că trebuie să spunem: Creierul nu stochează fapte, idei și experiențe așa cum o face un computer, ca pe o filă pe care dăm un click ca să o deschidem, arătând întotdeauna o imagine identică. El le înglobează într-o rețea de percepții, fapte și gânduri, combinații ușor diferite de fiecare dată când le re-împachetează. Și acea memorie tocmai regăsită nu se rescrie peste cea anterioară, ci intervine asupra ei și se suprapune. Nimic nu este complet pierdut, dar urma acelei amintiri este alterată și asta pentru totdeauna.

Așa cum o spun oamenii de știință, utilizarea amintirilor ne schimbă amintirile.

După toate aceste discuții despre neuroni și rețele de celule; după șobolanii cu Lashley și M.H.; după hipocamp, pacienți cu creiere separate, asta pare elementar, chiar banal.

Nu este.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s