Formula secretă a rezilienței

Un articol scris de Maria Konnikova în New Yorker, Feb. 2016

Percepția este cheia către reziliență: Tu conceptualizezi un eveniment ca traumatic sau ca pe o șansă de a învăța și de a crește?

Norman Garmezy, un psiholog al dezvoltării și clinician la Universitatea din Minnesota, a întâlnit sute de copii în cele patru decade de cercetări. Dar un băiat, în mod particular, i-a rămas în minte. Avea nouă ani, cu o mamă alcoolică și un tată absent. În fiecare zi, el venea la școală cu exact același sandviș: două felii de pâine cu nimic între ele. Acasă, nu era nimic altceva de mâncare și nimeni care să facă așa ceva. Chiar și așa, Garmezy și-a amintit, băiatul voia să fie sigur că nimănui n-o să simtă milă față de el și nimeni nu va ști despre sandviș de pâineîndesat în ghiozdan.

Băiatul cu sandvișul de pâine a făcut parte dintr-un grup special de copii. El a aparținut unei cohorte de copii – prima dintre multe – de la care Garmezy a plecat pentru a identifica pe aceia care au avut succes, chiar au excelat, în ciuda unor circumstanțe incredibil de dificile.

resilient-child

Aceștia au fost copiii care au demonstrat o trăsătură pe care Garmezy a identificat-o mai târziu ca fiind reziliență.” (Este pe larg recunoscut faptul că el este cel care a studiat conceptul într-un mediu experimental.) Peste mulți ani, Garmezy a vizitat școlile de-a lungul țării, concentrându-se pe ariile dezavantajate economic, și a urmat un protocol standard. A stabilit întâlniri cu directorul școlii și lucrătorul sau îngrijitorul social, punând aceeași întrebare: Există acolo copii al căror mediu a ridicat inițial stegulețul roșu – copii care păreau să devină copii problemă – care au devenit în schimb, surprinzător, o sursă de mândrie? Ceea ce spuneam era, Puteți identifica copii stresații care au reușit aici la școală?’ “ a spus Garmezy, într-un interviu din 1999. Întotdeauna urma o lungă pauză după întrebarea mea înainte de a veni răspunsul. Dacă aș fi spus,Aveți în această școală copii care par să fie tulburați?,’ nu ar fi fost momente de întârziere. Dar ca să fii întrebat despre copii care au fost adaptativi și buni cetățeni în școală și care să reușească chiar dacă au venit din medii foarte deranjate – asta era un nou gen de întrebare. Acesta a fost modul în care am început.

Reziliența este provocatoare pentru psihologi. Ca să se poate spune dacă o ai sau nu, depinde în mare parte nu de un anume test psihologic ci de felul în care se desfășoară viața ta. Dacă ești destul de norocos ca să nu experimentezi niciodată nici un fel de adversitate, nu poți ști cât de rezilient ești. Doar atunci când te confrunți cu obstacole, stres și alte amenințări de mediu apare acea reziliență sau lipsa ei: cedezi sau treci peste?

resilienta-1

Amenințările din mediu pot veni sub înfățișări variate. Unele sunt rezultatul situației socio-economice proaste sau condițiilor nepotrivite de acasă. Acestea sunt amenințările studiate în cercetările lui Garmezy.) deseori, asemenea amenințări – părinți cu probleme psihologice sau altfel de probleme; expunerea la violență sau rele tratamente, sau fiind copilul unui cuplu cu un divorț problematic – sunt cronice. Alte amenințări sunt acute, cum este să fi martor la o întâlnire violentă, de exemplu, sau fii implicat într-un accident. Ceea ce contează este intensitatea și durata factorului de stres. În cazurile acute, intensitatea este de obicei mare. Stresul rezultat din adversitățile cronice, scrie Garmezy, ar putea fi mai scăzut – dar exercită un impact repetat și cumulativ asupra resurselor de adaptare și persistă multe luni, fiind mai lung, de obicei.”

Înaintea lucrărilor lui Garmezy despre reziliență, majoritatea cercetărilor despre traume și evenimentele negative din viață aveau un scop contrar. În loc să se uite la zonele de forță, ei se uitau la ariile de vulnerabilitate, investigând experiențele care fac oamenii susceptibili la rezultate slabe în viață (sau la ceea ce îi face copii să fie o “tulburați,” așa cum subliniază Garmezy). Munca lui Garmezy a deschis ușa către studierea factorilor protectivi: elementele moștenirii individuale sau de personalitate care pot facilita succesul în ciuda provocărilor cu care se confruntă. Garmezy s-a retras din munca de cercetare înainte de a ajunge la concluzii definitive – cariera lui a fost scurtată de instalarea timpurie a bolii Alzheimer — dar studenții și adepții lui au fost capabili să identifice elemente care se pot încadra în două grupuri: Factori individuali, psihologici și factori externi, de mediu sau, pe de o parte dispoziții și pe de alta noroc.

resilienta-2

În 1989 un alt psiholog de dezvoltare numit Emmy Werner a publicat rezultatele unui proiect longitudinal (pe termen lung), care a durat 32 de ani. El a urmărit n grup de 698 de copii, în Kauai, Hawaii, dinaintea nașterii până după treizeci de ani de viață. De-a lungul timpului, ea a monitorizat orice expunere a lor la stres: stresul din uterul matern, sărăcia, problemele din familie și așa mai departe. Două treimi dintre copii veneau din medii care erau esențialmente stabile, de succes și fericite, cealaltă treime era calificată ca fiind cu risc.” Ca și Garmezy, ea a descoperit curând că nu toți copiii din categoria de risc reacționau la fel. Două treimi dintre ei „dezvoltaseră probleme serioase de învățare și comportament până la vârsta de 10 ani, sau aveau delicvențe înregistrate, probleme de sănătate mentală sau sarcini la adolescență până la vârsta de 18 ani.” Dar cei din treimea rămasă se dezvoltaseră în tineri adulți “competenți, încrezători și grijulii.Ei obținuseră succesul academic, domestic și social – și erau gata să capitalizeze noile oportunități care apar.

Ce fusese diferit în setarea acestor copii rezilienți? Deoarece fiecare individ din grupul ei de cercetare urmase testări consistente timp de trei decenii, Werner a avut o grămadă de date la dispoziție. Ea a descoperit câteva elemente care preziceau reziliența. Unele elemente aveau de a face cu norocul: un copil rezilient putea avea o legătură puternică cu o persoană de îngrijire care îl susținea, părinte, profesor sau un alt fel de mentor. Dar un alt set, destul de larg de elemente erau psihologice, și aveau de a face cu modul în care copilul răspundea mediului. De la vârste mici, copilul rezilient tindea să se potrivească lumii în proprii lui termeni.” Ei erau autonomi și independenți, căutau noile experiențe și aveau o orientare socială pozitivă.” “Deși nu erau talentați în mod special, acești copii utilizau ceea ce aveau în mod eficient,” a scris Werner. Poate cel mai important, copilul rezilient avea ceea ce psihologii numesc sistemul intern de control(internal locus of control): ei credeau că ei, și nu circumstanțele, le afectaseră realizările. Copiii rezilienți se priveau pe sine ca pe proprii orchestratori ai propriei sorți. De fapt, pe o scală care măsura acest sistem de control intern, ei aveau scoruri cu mai mult de două grade peste nivelul grupului standard.

resilienta-3

Werner a desoperit de asemenea că reziliența se putea schimba de-a lungul timpului. Unii copii rezilienți fuseseră în mod deosebit ne-norocoși: ei experimentaseră factori multipli de stres pe termen lung în momente vulnerabile și reziliența lor se evaporase.

Reziliența, a explicat ea, este ca un calcul constant: Care parte a ecuației cântărește mai mult, reziliența sau factorii de stres? Factorii de stres pot deveni atât de intenși că reziliența este depășită. Pe scurt, majoritatea oamenilor au un punct de ruptură. Ca revers, unii oameni care nu au fost rezilienți la vârste mici au învățat cumva abilitățile de reziliență. Ei au fost capabili să depășească mai târziu în viață adversitățile și să înflorească tot atât de mult ca și cei care fuseseră rezilienți tot timpul. Aceasta, desigur, ridică o întrebare despre modul în care poate fi învățată reziliența.

George Bonanno este psiholog clinician la Colegiul pentru profesori de la Universitatea Columbia; el conduce Laboratorul de Pierderi, Traume și Emoție și a studiat reziliența aproape 25 de ani. Garmezy, Werner, și ceilalți au arătat că unii oameni sunt mult mai buni decât alții în a se confrunta cu adversitățile; Bonanno a încercat să-și dea seama de unde ar putea veni acestă variație. Teoria lui Bonanno despre reziliență pornește de la o observație: cu toții avem același sistem fundamental de răspuns la stres, care a evoluat timp de milioane de ani și pe care îl împărtășim cu alte specii de animale. Vasta majoritate a oamenilor sunt destul de buni la utilizarea acestui sistem pentru a face față stresului. Când vine vorba de reziliență, întrebarea este: De ce unii oameni utilizează sistemul mult mai frecvent și eficient decât alții?

Bonanno a descoperti că unul din elemtele centrale ale rezilienței este percepția: Tu conceptualizezi un eveniment ca traumatic sau ca pe o șansă de a învăța și de a crește? Evenimentele nu sunt traumatice până nu le experimentăm noi ca fiind traumatice,” mi-a spus Bonanno în Decembrie. “Să numești ceva ca fiind un eveniment traumatic’ înseamnă să prezinți într-o lumină falsă acel fapt.” Ea l-a denumit cu un alt terme: PTE, un eveniment potențial traumatic, argumentând că este mai precis. Teoria este simplă. Fiecare eveniment înfricoșător, nu contează cât de negativ apare celor de pe margine, în care am putea să fim răniți serios, are potențialul de a fi traumatic sau nu pentru persoana care îl experimentează. (Bonanno se concentrează pe evenimentele negative acute, în care am putea fi serios afectați; alții care studiază reziliența, inclusiv Garmezy și Werner, privesc lucrurile mai larg.) Ia ceva teribil și surprinzător cum este moartea unui prieten apropiat: ai putea să fii trisr, dar dacă găsești o cale de a construi acel eveniment ca pe ceva plin de semnificație – poate că te va conduce către o mai mare conștientizare a unei anumite boli, declarații sau la legături mai strânse cu comunitate a– atunci ar putea să nu fie văzut ca o traumă. (Într-adevăr, Werner a descoperit că indivizii rezilienți au fost mult mai probabil să raporteze ca având un suport spiritual și religios decât cei care nu au fost.) Experiența nu rezidă în eveniment; ea rezidă în construcția psihologică a acestuia.

resilience-in-positive-psychology

Din acest motiv, mi-a spus Bonanno, acele evenimente “stresantesau “traumaticeîn și prin sine events nu au o putere predictivă atât de mare când este vorba de realizări de viață. datele epidemilogice* prospective arată că expunerea la evenimente potențial traumatice nu prezic funcționarea ulterioarăa spus ea. “Este predictiv doar dacă există un răspuns negativ.” Cu alte cuvinte, trăind adversitățile, fie că sunt adversități endemice ale mediului tău sau evenimente negative acute, nu garantează că vei suferi în viitor. Ceea ce contează este dacă adversitățile devin traumatizante (pentru tine).

* https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/1619095

Vestea bună este că acea construire pozitivă poată fi învățată. Ne putem face pe noi înșine mai puțin vulnerabili prin felul în care gândim despre lucruri,” a spus Bonanno.

În cercetările de la Columbia, specialistul în neuro-științe Kevin Ochsner a arătat că învățându-i pe oameni să se gândească la stimuli în feluri diferite – să-i reformuleze în termeni pozitivi când răspunsul inițial a fost negativ, sau într-un mod mai puțin emoțional când răspunsul emoțional inițial a fost fierbinte”—schimbă modul în care ei experimentează și reacționează la stimuli. Poți antrena oamenii să-și gestioneze mai bine emoțiile, iar acest training pare să aibă efecte pe termen lung.

Lucrări similare au fost făcute cu stilurile de explicare – tehnicile pe care le folosim pentru a explica evenimente. Mam mai scris înainte despre cercetările lui Martin Seligman** de la Universitatea din Pennsylvania, psihologul care a făcut mult pionierat în domeniul psihhologiei pozitive; Seligmen a descoperit că antrenând oamenii să-și schimbe stilurile de explicare din interne în externe (“Evenimentele negative nu se întâmplă din vina mea”), de la globale la specifice (“Acesta este un lucru unic, îngust și nu o indicație majoră că ceva e greșit în viața mea”), și de la permanent la ceva nepermanent (“Pot schimba situația, mai curând decât să presupun că este stabilită”) i-a făcut pe aceștia să aibă mai mult succes pe plan psihologic și să cadă mai puțin pradă depresiei.La fel funcționează și cu acel locus of control***: nu numai că mai mult control intern este legat de percepția mai mică a stresului și de performanțe mai bune, dar schimbând controlul de la extern la intern duce la schimbări pozitive atât în starea psihologică și în performanțele obiective de lucru. Abilitățile cognitive care marchează reziliența, deci, se pare că pot fi cu adevărat învățate de-a lungul timpului, creând rezilieță acolo unde înainte nu a existat.

**http://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/theory-psychology-justified-torture

***http://psycnet.apa.org/journals/apl/62/4/446/

Din nefericire, se poate întâmpla și invers dar despre asta, într-un articol viitor.

Sursa: http://www.newyorker.com/science/maria-konnikova/the-secret-formula-for-resilience

Maria Konnikova este autoarea cărților “Mastermind: How to Think Like Sherlock Holmes,” și “The Confidence Game,” și a publicat multe articole din domeniul psihologiei.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s