Toată viața m-am confruntat cu agresiunile verbale (câteodată și fizice) și cu discursul bazat pe dispreț și discriminare. În astfel de situații, de cele mai multe ori nu găseam un răspuns potrivit pe loc, deși tare mi-aș fi dorit să pun la punct persoana respectivă fără să devin agresivă. În timp ce căutam acel răspuns isteț și oarecum diplomatic, pierdeam ocazia de a da replica. Îmi dădeam seama care ar fi fost cel mai potrivit răspuns ceva mai târziu, când nu mai puteam să răspund la întrebările sau remarcile tendențioase. Mi s-a întâmplat asta în orice rol aș fi fost, de femeie, soție, mamă, profesor, ilustrator muzical, cercetător, formator sau conducător al unui ONG. Și, de fiecare dată acea interacțiune mi-a lăsat un gust amar și m-a făcut să respect mai puțin oamenii din jurul meu. Câteodată sentimentul e copleșitor și nedrept față de oamenii care merită tot respectul și aprecierea celorlalți dar, din păcate ”haterii” (cei care-i urăsc fără motiv pe alții) sunt mult mai mulți… De aceea am apreciat cele scrise de Miriam Plotinsky în articolul de mai jos și ideile din el, care sper să vă ajute pe toți.

Nici măcar nu pot să socotesc de câte ori s-a întâmplat. Fie că eram la o petrecere sau în altă situație de interacțiune socială care implica întâlnirea cu oameni, cineva întreba în mod inevitabil ce fac ca să-mi câștig existența. Când le răspundeam că sunt profesoară de limba engleză la liceu, era total ceva obișnuit ca cineva să tresară și să spună, ”Eu mi-am urât profesorul de engleză!” În ciuda oricărui număr de replici ce mi-ar fi stat pe limbă, unele amuzante altele ascuțite, de obicei decideam în acel moment că persoana cu care vorbeam nu este prietenoasă și-mi îndreptam atenția în altă parte. Vorbind la modul general, unii oameni chiar nu știu să-și păstreze pentru ei opiniile neavenite. În mod special profesorii primesc în cursul unor conversații așa-zis politicoase o mulțime de astfel de gunoaie verbale aruncate spre ei. Cum să răspunzi? Iată mai jos câteva moduri de gândire comune și ne-binevenite pe care oamenii le împărtășesc cu noi și câteva posibile răspunsuri pe care să le utilizați, dacă vreți sau aveți nevoie.

Comentariul #1: “Pari prea cumsecade ca să fii profesor”.

Ah, una din acele insulte deghizată în compliment. Cum să nu-ți displacă așa ceva? Când cineva face această observație despre mine, mă simt jignită pe mai multe niveluri. În primul rând, de ce să presupună că sunt cumsecade, drăguță? Poate că am în cap o dâră de răutate lungă de o milă. Serios acum, ce minte sucită presupune că oamenii care au ales să fie profesori sunt niște oameni îngrozitori?

Ca răspuns la comentariul ”încântător” de mai sus, iată câteva opțiuni de replică:

• “Cei mai buni oameni pe care-i știu sunt profesori.”
• “Abia ne-am cunoscut. S-ar putea să nu fiu atât de amabilă pe cât crezi.”
• “Hai să nu mergem până acolo.”
• “Oookay, îmi pare bine că te-am întâlnit.”

Comentariul #2: “Pariez că nu ești încântată să te întorci la muncă acum, când se termină cu pandemia.”

Yiiish. De câte ori trebuie să le spunem oamenilor că ceea ce vor să spună este ”înapoi în clădirea școlii” și nu ”înapoi la muncă”? Tot ceea ce pot spune este că profesorii au reușit să muncească și mai mult în anul care a trecut. Am învățat (și uneori i-am învățat și pe colegi) cum să predăm virtual, cum să comunicăm la distanță cu elevii și am fost doborâți de nenumărate ori de faptul că nu funcționa tehnologia – și totuși ”ne-am urcat din nou în șa” de fiecare dată. Dacă cineva e atât de greu de cap încât să nu realizeze că munca noastră cu copiii nu s-a oprit în scrâșnet de frâne, iată câteva opțiuni de răspuns:

• “Noi nu ne-am oprit niciodată din muncă. Doar oamenii au încetat să ne recunoască munca.”
• “Pot să predau și predau de oriunde. Nimic nu s-a închis anul trecut, cu excepția clădirilor.”
• “Sunt încântată că îmi voi vedea din nou elevii în mod direct; am avut un an lung în care am învățat împreună online și va fi mult mai bine să lucrăm din nou în clasă.”
• “Sunt recunoscătoare tuturor celor care înțeleg cât de complexă este predarea la distanță.”

Comentariul #3: “Mi-aș dori și eu să lucrez doar 10 luni pe an.”

Vrea cineva să declare acest comentariu ca fiind favorit? Nimeni? Întâi de toate majoritatea dintre noi nu lucrează doar 10 luni pe an. În timpul verii continuăm să planificăm lecții (fără să fim plătiți*) sau participăm la sesiuni de formare pentru dezvoltarea profesională, plătite din banii noștri. Chiar dacă am petrece două luni bine-meritate sub o umbrelă pe plajă, nu suntem plătiți în vacanță. Dacă cineva pe care-l întâlnim își exprimă dorința de a lucra doar 10 luni, poate că vrea de asemenea să fie plătit doar 10 luni pe an? Dacă mai auzim astfel de lucruri, replicile noastre ar putea include lucruri ca:

• “Mi-aș dori să fiu plătită 12 luni pe an.”
• “Atunci te încurajez să devii profesoriși să vezi cum e treaba cu adevărat.”
• “Realitatea este că noi muncim întregul an și chiar și serile. Cu tot acel timp suplimentar care nu este plătit lucrurile nu stau atât de grozav precum crezi.”
• [Holbează-te la acea persoană într-o tăcere incomodă, apoi întoarce-i spatele și pleacă.]

* În SUA și Canada, foarte mulți profesori au contracte temporare și sunt plătiți doar pe durata anului școlar (unii la oră sau minut) și nu au nici dreptul la asistență medicală sau concediu de odihnă plătit, de aceea lucrează în timpul verii în tabere sau alte job-uri.

Comentariul #4: “Cei care nu pot… PREDAU.”

Această zicală obosită, prea des folosită este pur și simplu grosolană. Și de asemenea nu are nici un fel de sens. Cum ar putea cineva să predea altcuiva un lucru pe care nu-l știe, nu-l poate face? Personal, m-am străduit să înțeleg toată complexitatea și inconsitențele stupide ale gramaticii engleze (da, gerunziule, despre tine vorbesc) înainte de a deveni profesor certificat. Formarea continuă prin care trebuie să treacă toți profesorii pentru a-și menține certificarea cere energie și consumă timp, dar noi ne bucurăm de oportunitatea de a învăța ceva nou cu fiecare an care trece. Peste toate acestea, să fii profesor nu înseamnă doar să știi să faci ceva; este despre a te asigura că și copiii pot face acel lucru. Și ăsta nu este un lucru simplu. Dacă cineva e atât de tâmpit să vină la tine cu această gândire scârboasă, poate vei dori să-i spui:

• “Din nou vii cu asta? Mă întreb când o să dispară propoziția asta veche.”
• “Ce sugerezi mai exact când vorbești despre profesori și spui așa ceva??”
• “Ce mi-ai spus tu mie acum!?”
• “Mda, conversația asta se sfârșește acum.”

Nu este posibil ca noi să schimbăm ideile oamenilor despre profesori cu câteva replici usturătoare. Cu toate acestea vom obține o oarecare ușurare atunci când nu-i vom lăsa să ne insulte pretinzând că glumesc. Percepția publicului despre profesori a primit anul trecut încă o lovitură, chiar și mai mare, ceea ce este atât greșit cât și nemeritat. În loc să-i lăsăm pe oameni să creadă că ne bucurăm de un job cu mai puține ore de lucru pe zi și un an mai scurt, haideți să vorbim și să apărăm realitatea muncii pe care o facem. Dacă noi ne arătăm respectul pentru calea pe care am ales-o, ca educatori, curajul convingerilor noastre va constitui un exemplu pentru ca și alții să facă același lucru.

Miriam Plotinsky este specialistă în învățare pentru școlile publice din districtul Montgomery din Maryland, anterior lucrând 20 de ani ca profesoară, șefă de departament și formator pentru dezvoltarea personalului școlilor. De asemenea este autoarea mai multor articole publicate în Education World.

Sursa. https://www.educationworld.com/teachers/four-comments-teacher-haters-make-and-how-shut-them-down