De câteva zile particip la o tabără online de copy-writing și branding, care ne învață cum să scriem povești cu succes la public. De ce particip la această tabără? Poate și pentru că am observat că numărul de cititori de aici a tot scăzut, așa că vreau să mă perfecționez în arta scrisului. Ieri, după lecția despre cum să scrii o poveste am primit ca temă să scriu o povestire scurtă, de o pagină și s-o împărtășesc cu cât mai mulți cititori. Din acest motv am ales să-mi public scurta povestire aici, pentru voi. Dacă vă place sau nu, aștept să-mi spuneți în comentarii. Mulțumesc!

Acum o lună, în timp ce îmi savuram cafeaua de dimineață și așteptam să se facă ora să plecăm spre Librăria Eminescu, unde urma să-mi lansez prima mea carte, meditam la lungul drum pe care îl parcursesem până în acel moment.

Îmi aduc aminte cu claritate dimineața de septembrie de acum aproape doi ani când a început aventura mea de scriitoare de cărți. Era ziua nepotului nostru și, din nou nu puteam să-l vedem, să-l felicităm, să ne bucurăm alături de el și de copii. Se anunța un nou val al pandemiei și copiii noștri voiau să ne protejeze. Și nu-i mai văzusem de atâta timp…

Cu o seară înainte vorbisem pe Skype și cu Ana (acum Quinn), fata noastră care era pe atunci în Olanda. Ne povestea că din nou nu se simte bine, pentru că nu mai putuse să se întâlnească cu terapeuta ei, tot din cauza pandemiei. Iar eu, ca de obicei când îmi spunea că nu se simte bine, mă simțeam vinovată – parte din suferința ei emoțională se datora și nepriceperii mele de părinte. Simțisem că din nou se ridică între noi acel zid de răceală care ne împiedica să comunicăm de la suflet la suflet. Ne-a fost întotdeauna greu să comunicăm, fiind amândouă introvertite și neștiind cum să rupem barierele pe care le ridicam singure. Distanța fizică și pandemia erau alte piedici pe care nu știam cum să le înlătur ca să-mi pot ajuta copilul.

Și atunci mi-a venit ideea de a încerca să mă exprim în modul care-mi era cel mai la îndemână, prin scris. Oricum venea și ziua ei peste două luni și nu știam ce cadou ar accepta de la mine. De ce să nu-i dedic o carte?

Gândindu-mă la subiect, am ales vacanța pe care o petrecusem împreună în Islanda, în 2010. Mi-am dat seama că, scriind despre acele zile minunate petrecute împreună, voi izbuti să mă smulg și eu din depresia care-mi dădea târcoale.

Timp de două luni m-am străduit să descriu cât mai bine tot ce văzusem împreună, dar și sentimentele care mă încercau ca mamă, revăzându-mi după trei ani copilul stabilit într-o țară atât de îndepărtată. Și, printre treburile zilnice și munca la site-ul pentru educatori, CREER, datorită căruia îmi identificasem și recunoscusem greșelile de părinte, am izbutit să termin la timp prima jumătate a cărții și să i-o trimit de ziua ei. Ba am și ilustrat acel fragment de carte cu fotografiile pe care le făcusem împreună în acea excursie.

Am așteptat cu mare emoție cele câteva zile până ce Ana (Quinn) a avut răgazul să citească ce-i trimisesem și, imediat ce am deschis comunicarea din nou, am știut că reușisem să dărâm acel nefericit zid de răceală. Fața Anei radia și mi-a mulțumit cu căldură, îndemnându-mă să continui povestea. Asta a contat enorm, pentru că venea de la o talentată povestitoare și un om foarte exigent, o perfecționistă ca și mine.

După îndemnul ei sincer mi-a venit ușor să continui să scriu la carte. Greul a început în momentul în care mi-am spus că aș putea să o și public – după ce două dintre prietenele mele mi-au spus că ar fi păcat să nu o fac.

Să găsesc o editură, să mă decid în ce format să apară, să găsesc fondurile necesare.. Totul a durat aproape la fel de mult ca și scrierea cărții. Dar a meritat.

Nu mă așteptam să resimt atâta bucurie la sfârșitul acestui drum, care a început cu intenția de a scrie o carte terapeutică.

Pentru tine, cel care citești aceste rânduri și ești părinte, am un sfat:

– Nu aștepta ca distanța dintre tine și copilul tău să se transforme într-o suferință pe termen lung. Fă toate eforturile pentru a păstra deschisă o cale de comunicare sinceră și caldă. Crede-mă, e mai ușor să previi decât să încerci să vindeci. Sau va trebui, ca și mine, să te apuci de scris o carte 🙂

Dacă nu mă crezi, te invit să citești cartea mea: Descoperind Islanda, o țară care te uimește la fiecare pas.

Sau să te abonezi la site-ul CREER – www.creeracord.com

Rodica Bărbuță