A rămas mai puțin de o lună până la începerea anului școlar la noi, în România. În alte țări, au mai rămas doar două săptămâni sau mai puțin. Și astăzi, am primit de la A.J Juliani un mesaj care m-a mișcat, pentru că încearcă să aducă aminte tuturor de acele categorii de copii pentru care școala este mult mai dificilă din cauza problemelor fizice, mentale sau emoționale cu care se confruntă. Dar iată mesajul de la Juliani:

Nu mi se întâmplă adesea ca o postare să mă oprească în loc. Când mă gândesc la cât de mult scris, media și postări pe rețelele de socializare parcurg, rareori există un moment în care să rămân cu gura căscată și să trebuiască să-mi acord timp să procesez mesajul. Unul dintre acele momente mi s-a întâmplat săptămâna trecută, după ce am lucrat cu niște educatori extraordinari din Texas. Seara, am dat peste o postare scrisă de Emily Solberg și mesajul ei m-a lovit puternic. Poate și pentru că sunt părintele unuia dintre acești copii. Poate pentru că îmi era dor să revăd toată munca mea ca profesor. Poate că aveam nevoie să aud acest mesaj:

Nu-i uitați pe copiii care muncesc suplimentar!

Copiii ale căror zile nu se termină odată cu clopoțelul final,

Copiii ale căror pauze nu respectă calendarul școlar.

Copiii care își petrec după-amiezele fiind transportați la ședințele de logopedie, sau de terapie fizică, sau ocupațională.

Copiii al căror program includ participarea la servicii și terapii, pe deasupra tuturor celorlalte.

Copiii care au nevoie de ajutor și sprijin suplimentar.

Copiii care se luptă să depășească barierele – fizice, mentale sau emoționale.

Copiii care nu respectă programele tipice, nu ating reperele așteptate, nu merg pe calea tradițională.

Copiii care ar putea avea nevoie de strategii și instrumente diferite pentru a-i ajuta să învețe.

Și acești copii muncesc atât de mult.

Sunt și ei obosiți, chiar dacă succesele lor par mai mici sau poate chiar complet neobservate pentru cei mai mulți.

Probabil că nu vor exista premii pentru ei la sfârșitul anului sau recunoaștere specială pentru cât de departe au ajuns.

Dar ține minte de la mine – ei lucrează atât de mult.

Nu uitați să le recunoașteți eforturile.

Pentru că ceea ce ar putea fi un mic obstacol pe pistă pentru majoritatea copiilor, ar putea fi o sarcină herculeană pentru un copil care trebuie să încerce de 10 ori mai mult doar pentru a ajunge la linia de start.

Acești copii s-ar putea să nu exceleze în moduri tradiționale, dar nu este nimic neexcepțional la ei.

Pentru că muncesc mai mult pentru fiecare victorie și nu primesc nici măcar un strop din ea.

Lucrul care a rezonat cu mine cel mai mult este că tuturor ne lipsesc lucruri. Suntem cu toții ocupați. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le facem.

Dar, trebuie să învățăm să sărbătorim mult mai mult. Trebuie să sărbătorim lucrurile care pot părea mici pentru noi, dar uriașe pentru altcineva. Așa se construiește o adevărată comunitate: prin micile momente de realizare și recunoaștere.

Trebuie și eu să fac o treabă mai bună în acest sens, iar această postare de la Emily a fost un memento atât de grozav pentru mine, ca părinte, profesor, antrenor, lider și om.

AJ