George Couros vă sugerează pentru această vacanță o carte mai neobișnuită, despre putere. Deși aparent nu are legătură cu munca unui profesor, în mod cert are legătură cu relațiile inter-umane din interiorul sistemului educațional. În articolul de mai jos George a extras din carte câteva idei utile pentru profesori.

Am început să citesc o carte fascinantă intitulată „Cele 48 de legi ale puterii” (The 48 Laws of Power) de Robert Greene și, trebuie să recunosc că nu face parte din genurile pe care le citesc în mod obișnuit, dar cu siguranță este interesantă.

Iată descrierea de pe coperta din spate:

“O lucrare cu caracter moral, vicleană, nemiloasă și instructivă, această lucrare pătrunzătoare distilează trei mii de ani din istoria puterii în patruzeci și opt de legi bine explicate. O carte care atrage atenția atât prin designul ei, cât și prin conținut, acest volum îndrăzneț conturează legile puterii în esența lor brută, sintetizând filozofiile lui Machiavelli, Sun-tzu, Carl von Clausewitz și altor mari gânditori. Unele legi cer prudență („Legea 1: Să nu-l eclipsați niciodată pe maestru”), unele sunt sugestii furtive („Legea 3: Ascundeți-vă intențiile”) iar altele sugerează absența totală a milei („Legea 15: Zdrobiți-vă total dușmanul”), dar vă place sau nu, toate au aplicații în situații din viața reală. Ilustrate de tacticile reginei Elisabeta I, ale lui Henry Kissinger, P. T. Barnum și ale altor figuri celebre care au deținut – sau au fost victimizate de – putere, aceste legi vor fascina orice cititor interesat să obțină, să observe sau să se apere împotriva controlului suprem.”

Trebuie să recunosc că „legi” din cuprins precum „Zdrobiți-vă total inamicul” par un pic cam exagerate, deși nu am ajuns încă să citesc acea parte a cărții.

Dar, fără să știu, am împărtășit deja în trecut câteva alte „legi”.

De exemplu, după ce m-am consultat cu mulți angajați ai biroului central (al inspectorilor școlari), ei mi-au spus că șefii lor ar putea avea un pic prea mult „ego” și asta-i împiedică să facă o treabă prea grozavă. Sfatul meu pentru ei a fost adesea că, dacă le hrănesc acel ego și, uneori, îi creditează pentru realizări pe care s-ar putea să nu le merite, de obicei acei șefi o să-i lase să continue să-și facă treaba. Și, oricât de mult urăsc acest gen de sfat, există mult adevăr în el.

Apoi am citit prima „lege” din carte:

LEGEA 1 – NICIODATĂ NU ÎL ECLIPSA PE STĂPÂN (ȘEF)

Întotdeauna fă-i pe cei de deasupra ta să se simtă confortabil, superiori. În dorința ta de a-i mulțumi sau de a-i impresiona, nu merge prea departe în a-ți etala talentele sau s-ar putea să realizezi opusul, inspirând frică și nesiguranță. Fă-ți stăpânii (șefii) să pară mai străluciți decât sunt de fapt și vei atinge culmile puterii.

Pentru fiecare lege, în carte există povești interesante, culese de-a lungul istoriei, care să susțină punctul de vedere al autorului. Una dintre acestea, care m-a impresionat, ilustra „Legea 4 – ÎNTOTDEAUNA spune mai puțin decât este necesar”.

Iată povestea din acel capitol care mi-a atras atenția:

O poveste des amintită în conversațiile despre (Henry) Kissinger implică un raport la care Winston Lord a lucrat zile întregi. După ce Lord i-a trimis raportul lui Kissinger, l-a primit înapoi cu o notiță: „Este cea mai bună lucrare pe care o poți face?”

Domnul Winston Lord a rescris și rafinat lucrarea și, în cele din urmă a retrimis-o; dar raportul s-a întors înapoi cu aceeași întrebare scurtă. După ce l-a reformulat încă o dată și a primit din nou aceeași întrebare de la Kissinger, Lord i-a răspuns cam brusc: „La naiba, da, este tot ce pot face.”

La care Kissinger i-a răspuns: „Bine, atunci cred că îl voi citi de data asta”.

Sincer să fiu, mi-a plăcut povestea asta.

Întrebând pur și simplu: „Este acesta cea mai bună lucrare pe care o poți face? a determinat o persoană să privească în interior și să-și găsească propriul drum, stabilindu-și în același timp propriul standard de excelență.

O parte din motivul pentru care această poveste a rezonat în mine este convingerea mea că școlile îi ajută pe elevi să găsească o cale spre acel succes care este semnificativ pentru ei.

Am susținut în totdeauna că, dacă la sfârșitul anului sau al școlii pe care o parcurge un elev, el încă are nevoie de profesor ca să-l ajute să învețe sau să-și găsească propriul drum, noi nu ne-am făcut cu adevărat treaba.

Acest lucru este valabil și în afara profesiei noastre.

De exemplu, un antrenor personal grozav ar putea ajuta pe cineva să-și dea seama în cele din urmă care este propriul lui/ei mod de a-și crea obiceiuri pentru a obține rezultatele pe care le dorește. Aceștia se concentrează mai puțin pe a fi un „motivator” și mai mult pe a insufla „disciplină.”*

* https://m.youtube.com/watch?v=moaYA9lXBFM – Mai multă disciplină decât motivație

Povestea aceea despre Kissinger m-a făcut să mă gândesc imediat la ceea ce am scris în „Mentalitatea inovatorului” (The Innovator mindset) despre cele 8 lucruri pe care să le căutăm în sălile de clasă de astăzi, în special în ceea ce privește „Autoevaluarea”.

(Cele 8 lucruri pe care să le căutăm, încurajăm în sălile de clasă de astăzi sunt: vocea și alegerea elevului, timp pentru reflecție, oportunități de inovare, gândirea critică, găsirea/ rezolvarea de probleme, autoevaluarea, învățarea conectată la lumea reală.)

Iată o parte din ceea ce am scris despre „Auto-evaluare” în carte:

„Nu am auzit niciodată un profesor spunând: „Abia aștept până vom ajunge să scriem fișele de evaluare!” Când te gândești la cine face treaba, adesea profesorii sunt cei care petrec nenumărate ore colectând dovezi pentru a le arăta altora ce știu și pot face elevii noștri. Dacă puteți scrie într-o fișă de evaluare că un elev poate face ceva în octombrie, dar nu poate face același lucru în ianuarie, este acea fișă încă relevantă? Învățându-i pe elevi cum să se evalueze pe ei înșiși, mai degrabă decât să o facă doar profesorul pentru ei, le oferă elevilor o altă oportunitate de reflecție.

Iar ei își vor prelua controlul învățării.

Cred că petrecem prea mult timp documentând ceea ce știu elevii și nu suficient timp dându-le puterea să investească în propria lor învățare și ajutându-i să-și înțeleagă punctele forte și domeniile individuale de dezvoltare. Învățându-i să privească în urmă îi ajută pe elevi să-și dezvolte propria înțelegere despre unde au fost, unde sunt și încotro se îndreaptă.” – The Innovator mindset

Pe scurt, cereți elevilor să reflecteze și să se întrebe: „Este cea mai bună lucrare pe care o poți face?”.

Pentru ei, aceasta poate fi o întrebare de reflecție destul de valoroasă.

Cele mai înalte standarde pe care le vom atinge vreodată vor fi cele pe care ni le-am stabilit singuri.

Sursa: https://georgecouros.ca/blog/archives/14133

P.S. Am cumpărat cartea pentru biblioteca CREER și, după ce o citesc e posibil să vă mai spun câte ceva despre ea.

Rodica Bărbuță