În această vară ne-am propus să începem o serie de articole legate de dezvoltarea personală a educatorilor intitulate ”Reflecții personale și profesionale”.
Câțiva dintre autorii pe care i-am prezentat în articolele trecute au obiceiul să publice astfel de articole pe tot parcursul anului. Printre aceștia se numără și George Couros, care publică săptămânal scurte reflecții despre viață, activitatea profesională și relațiile interumane intitulate ”Ceva personal, ceva profesional și ceva profund”.
De aceea astăzi vom începe cu acest articol scris de el.
Urăsc să merg la dentist.
Să fie cineva care îmi scormonește în gură, și toate aparatele acelea este destul de intimidant, dar asta e, faci ceea ce trebuie să faci.
În timp ce călătoream prin Minneapolis, probabil că am început să fiu un pic prea entuziasmat de ideea de a mânca iaurt cu granola și cumva mi-am spart un dinte. A fost atât de rău încât am știut că va trebui extras.
Mă temeam de experiență. Pentru că era o urgență și ajungeam acasă doar în weekend, a trebuit să merg la un dentist nou. Acest lucru a fost incredibil de descurajant. După ce mi-a băgat niște ace în gură și a tras agresiv de dinte, o oră mai târziu totul era terminat.
A fost o experiență bună? Nu.
Dar nu a fost una groaznică și eu am simțit că ar fi putut fi mult mai rău. Când am plecat și i-am împărtășit recepționerei impresiile mele, ea a arătat către un semn de pe tejgheaua din fața mea, care îi încuraja pe oaspeți să intre pe Google și să-l evalueze pe medicul dentist. Am făcut asta doar câteva zile mai târziu și am lăsat o recenzie de cinci stele. Ea mă învățase să împărtășesc lucrurile pozitive atunci când mie nu mi se părea firesc să fac asta.
Bănuiesc că atunci când lucrurile merg prost în multe organizații, inclusiv în școli, toată lumea aude despre asta.
Dar atunci când lucrurile merg bine, nu se prea aude acest lucru.
Și chiar educatorii pot fi vinovați de acest lucru.
Proba A:
Apelul pe care nu l-a primit niciodată un departament de IT:
”Internetul a funcționat astăzi toată ziua. Mulțumesc!”
#Adevărat
Dacă lucrurile merg prost, implicit spunem ceva. Dacă lucrurile merg bine, deseori spunem ceva cu convingere. Și o parte a problemei este modestia atâtor profesori. Ei știu că sunt acolo pentru a-și ajuta elevii, iar împărtășirea lucrurilor fabuloase care se întâmplă în sălile lor de clasă se simte ca o auto-laudă.
Pentru a-i ajuta pe mulți să treacă peste acest sentiment, lucrul la care m-am concentrat de-a lungul anilor a fost să pun accentul pe împărtășirea învățării mele.
Nu spun că ceea ce fac este mai bun sau mai rău decât face oricine altcineva; este pur și simplu împărtășirea experienței pe care o trăiesc în speranța că îi poate ajuta pe alții cumva.
Un videoclip care m-a ajutat la modelarea acestei gândiri este cel pe care l-am văzut cu ani în urmă, creat de Derek Sivers și intitulat „Obvious to You, Amazing to Others” (Evident pentru tine, uimitor pentru alții), distribuit mai jos:
Weekendul trecut, am ieșit să iau cina cu familia mea, iar ospătarul a fost dincolo de uimitor – mi-a oferit una dintre cele mai bune experiențe ale mele. Când am părăsit restaurantul, am cerut la recepționerei să pot vorbi cu managerul.
Ea a spus imediat: „Este ceva cu care te pot ajuta?” o replică pe care am recunoscut-o ca fiind o tactică de verificare. Ea a vrut să obțină cât mai multe informații înainte să vorbesc cu managerul pentru a atenua eventualele situații negative.
Am spus doar: „Nu! Toate bune!”
Era nervoasă, dar s-a dus să-l aducă pe manager. În acest timp ospătarul a trecut pe lângă mine, m-a văzut și m-a întrebat: „Sunteți încă aici?”
I-am replicat, “Dap! Îl aștept pe manager.”
Am putut să văd cum i s-a strâns stomacul și doar a spus. “De ce??!?”
L-am putut simți revăzând în mintea lui întregul nostru serviciu de masă și trecând prin fiecare interacțiune negativă posibilă în câteva secunde, la care i-am spus: „Totul este bine! Aveți încredere în mine!”
Managerul a ieșit și i-am împărtășit că serviciul a fost grozav, de la primirea la ușă până la serviciu în timpul mesei. Am lăudat și complimentat toate persoanele cu care am interacționat în unitate. Ceea ce m-a deranjat a fost sentimentul de ușurare pe care l-a avut toată lumea după comentariile mele. Nu un sentiment de mândrie, ci un sentiment de a trece de la un minus zece la zero. Nu satisfacția de a auzi ceva bun, ci ușurarea că nu au auzit ceva îngrozitor.
Iar această reacție este o reflectare a societății noastre.
Totuși, „reflecțiile” sunt ceea ce vedem când ne uităm în oglindă la noi înșine, nu când ne uităm la alții.
M-am angajat ca niciodată să nu mai păstrez un compliment pentru altcineva doar în capul meu. Nu există niciodată riscul de a împărtăși recunoștința cu cineva prea devreme; dar există adesea riscul de a împărtăși prea târziu recunoștința față de cineva.
Speranța mea este este să mă antrenez nu doar să „văd” binele, ci să-l și recunosc cu voce tare. Atunci reflecția devine ceva ce sunt mândru să văd.
Centrul de Resurse pentru Eco-bio Educație, Reziliență și Sustenabilitate 