Ne-am propus să continuăm cu exemplele de lecții interactive pentru gimnaziu și liceu, cele pe care le-am primit de la A.J. Juliani, dar nu înainte de a vă invita astăzi să vă gândiți la întrebarea din titlul articolului scris tot de el. Cum și când îi încurajați pe elevii voștri să spună ”nu știu” sau ”nu am înțeles” și cum reacționați atunci când o spun?

Fata mea are patru ani și ea nu are nici o problemă să spună ”nu știu”. De fapt, asta este ceea ce o face să fie un învățăcel atât de bun. Ea admite deschis că nu știe sau nu înțelege ceva și atunci cere mai multe informații despre acel subiect.

Toate acele ”nu știu” ale ei duc la foarte multă învățare pe parcursul unei zile. Să luăm spre exemplu doar ziua de ieri:

• Nu a știut să-și pună singură pernuțele gonflabile pentru bazinul de înot… acum, după ce a întrebat, știe.

• Nu știa de ce un bebeluș trebuie să fie bătut pe spate după ce mănâncă.. acum știe.

• Nu știa cum să pronunțe trei cuvinte anume.. acum știe.

• Nu știa de ce, în Cutia cu Farmece norocoase (the Lucky Charms box), la capătul curcubeului stă un băiețel cu o cană de aur.. acum știe.

Și pot înșira în continuare alte lucruri (pentru că un copil de patru ani pune o mulțime de întrebări) dar ideea e simplă. Atunci când nu știe ceva, ea recunoaște deschis că nu știe lucruri și pune întrebări sau învață făcând (și de obicei eșuează de câteva ori).

Din nefericire, atunci când fata mea va mai crește, acest tip de învățare va dispare pe încetul. Ea va băga de seamă că majoritatea oamenilor din jurul ei nu spun ”nu știu” și, atunci când o spun de obicei se scuză sau se apără într-un mod sau altul. Ea va afla că “Google” sau “Wikipedia” sau “Youtube” au în general răspunsuri suficiente pentru orice va dori să știe și își va direcționa întrebările în acest fel. Ea va realiza că noi trăim de fapt într-o lume care pretinde că știe mult mai multe decât știe de fapt…

Atunci când elevii sau colegii noștri nu știu ceva, ei vor găsi informația fie împrumutând dintr-o sursă online, fie vorbind cu o persoană reală care are acea cunoaștere. Întrebarea mea este:

De ce facem să fie atât de greu, pentru elevii sau colegii noștri, să spună ”Nu știu?”

”Să pretinzi că știi totul îți închide ușa către cunoașterea care se află cu adevărat acolo”

O problemă culturală mai largă – cu a te preface că știi

Karl Taro Greenfeld, care este ziarist și autor de cărți, a publicat un editorial în New York Times despre falsa competență culturală:

– https://www.nytimes.com/2014/05/25/opinion/sunday/faking-cultural-literacy.html?_r=1

”Nu a fost niciodată mai ușor să pretinzi că știi, fără să știi cu adevărat nimic. Alegem bucățele de teme relevante din Facebook, Twitter sau știrile primite prin email, apoi le repetăm. În loc să vezi “Mad Men” sau Super Bowl sau premiile Oscar sau o dezbatere prezidențială, pur și simplu te uiți pe ce publică altcineva pe Twitter sau recapitulările din presa de a doua zi. ”Canonul” nostru cultural a devenit ceva determinat de orice lucru care are mai multe ”click-uri”.

Am făcut asta atât de des încât deseori îmi pierd cuvintele. Câți dintre noi au:

a) Reprodus pe Twitter sau au dat share la un articol după ce au citit doar jumătate din el?

b) Au discutat cu colegii despre un spectacol sau eveniment TV a doua zi când, de fapt ei s-au culcat devreme în seara dinainte și nu l-au văzut?

c) Au comentat despre o carte, un film sau un spectacol TV pe care nu l-au văzut niciodată… dar ”au citit” niște comentarii despre..?

Știți ce ar spune fata mea în oricare dintre aceste situații: Nu știu.

Una dintre scriitoarele mele favorite de pe această planetă, Shane Parrish, a scris o poveste în continuarea unui articol din NYT. În acest articol, intitulat “De ce nu a fost niciodată mai ușor să te prefaci că știi”, Shane a explorat puțin mai mult această problemă și modul în care are impact asupra vieților noastre:

”Vorbeam cu Ryan Holiday despre asta și el a spus, ‘Nu este ceva rău pentru că e necinstit. Este rău pentru că noi luăm decizii reale, care câteodată ne schimbă viața. pe baza acestor prefăcătorii.’ Incapabili să discernem între ceea ce știm și ceea ce pretindem că știm, până la urmă devenim victime ale lenei și nesincerității intelectuale.”

Ce ne facem nouă înșine, ce le facem elevilor noștri, colegilor noștri și copiilor noștri atunci când ”ne prefacem că știm”? Nu ar fi mult mai bine dacă am putea spune cu toții ”nu știu” fără să ne îngrijorăm care ar fi consecințele/ ramificațiile (la nivel personal sau profesional) faptului că nu am înțeles ceva sau nu suntem capabili să oferim o opinie?

O soluție simplă pentru educație

O să ies în față și o să spun asta – cu adevărat nu știu cum să corectez această problemă la nivel cultural. Și pare că e în creștere. Pare că este ceva de așteptat… și nu sunt sigur că se va schimba vreodată în epoca ceasurilor inteligente și a aparatelor ca Alexa sau Siri. Poate că va fi o oscilație a pendulului și oamenii vor deveni sătui de aceste conversații false unde toată lumea are o părere despre orice.

Dar ca educator și om care învață, este un lucru simplu pe care îl putem face – să aducem înapoi acel ”nu știu” în procesul de învățare: Să-l demonstrăm noi înșine, ca profesori și lideri.

Când nu știm ceva într-o ședință a personalului ar trebui să o spunem. Atunci când un elev pune o întrebare la care nu știm răspunsul, ar trebui să-l aflăm împreună cu clasa. Așa cum eșecul este o parte uriașă a procesului de învățare, așa este și sinceritatea de a admite că nu știi..

Shane Parrish își continuă gândurile despre ce înseamnă asta:

”Asta înseamnă că tu nu poți să eviți și să pretinzi. Înseamnă că va trebui să faci acea muncă. Înseamnă că va trebui să fii cinstit cu tine însuți. Înseamnă să știi când operezi în cercul tău de competențe și când te afli în afara lui. Înseamnă că va trebui să te critici singur. Înseamnă că va trebui să știi cealaltă fațetă a punctului tău de vedere atunci când încerci să demonstrezi că ești mai bun decât cealaltă persoană. Înseamnă că va trebui să spui ”nu știu”.

Ne mișcăm cu repeziciune spre un timp al educației în care informația nu este la îndemâna ta, dar este pe vârful buzelor. Întreabă… și o vei primi (informația care există). Da, dacă vrem cu adevărat ca elevii noștri să aibă impact asupra lumii, atunci avem nevoie ca ei să știe despre ce vorbesc. Și ei au nevoie să le pese cu adevărat despre ce vor face în viață, în loc să le pese doar să pară informați în fiecare discuție.

Eu sper că fata mea va continua să spună ” nu știu” pe măsură ce va trece prin sistemul de educație. Nu știu dacă aste este doar o gândire optimistă, dar sper de asemenea să fiu capabil să admit atunci când nu știu ceva și să mă îndepărtez de ”falsa competență culturală” pentru a deveni un model pentru proprii mei copii.

Vom ajunge vreodată în poziția în care este Ok din nou să admiți că nu ai înțeles sau că ai nevoie de mai mult timp ca să procesezi informația?

Nu știu.

Sursa articolului: http://ajjuliani.com/putting-dont-know-back-learning-process/